După cum probabil ştiţi m-am accidentat la genunchi (la cât m-am văitat prin tot net-ul cred că ştiu asta şi triburile din Papua Noua Guinee, sau măcar copiii lor care stau pe facebook prin scorburile din baobabi). Nu rău. Nu mă deplasez nici cu cârje, nici cu cadrul, nici în scaun cu rotile. Doar că nu mai pot să alerg.
de Viorel Ghiţă-Grizon
Adică după 5-6 km genunchiul se umflă în partea lateral-exterioară şi se blochează. Refuză să mai muncească. Şi nu pot să nu-l iau în seamă. Suntem foarte apropiaţi de multe decenii şi chiar dacă acum suntem cam supăraţi (el pe mine că l-am maltratat, eu pe el că mă sabotează), nu vrem, Doamne fereşte, să ne despărţim.
Deşi, când mă enervez îi spun că ştiinţa modernă produce articulaţii de teflon care nu au moarte. Sau, mă rog, au perioada de înjumătăţire mult mai lungă decât o rotulă naturală.
Înainte aveam şi eu o treabă: alergam.
Toată lumea mă cunoştea cu eticheta “ăsta aleargă” lipită pe spate. În loc de bună ziua, toti mă întrebau: „Mai alergi?” Azi, când le răspund “Nu mai alerg. M-am accidentat…” îndată înfloreşte pe faţa lor un zâmbet până la urechi şi iese replica “Ţi-am spus eu că aşa o să păţeşti. Uită-te în buletin, la vârstă, şi pe urmă du-te cu nepoţii prin parc… etc”.
Mi-au spus asta, e adevărat. Prima oară cu 17 ani în urmă, şi de o mie de ori de atunci încoace. Odată au avut şi ei dreptate. Acum. Dar deviza aventurierului este: “Fă ce îţi place şi plăteşte preţul fără să te vaiţi.” Nu aplic deviza ad literam pentru că prea îmi place să mă vait. Dar plătesc preţul şi nu-mi pare rău.
Pe de altă parte mi-am cam pierdut identitatea şi am dintr-o dată prea mult timp liber.
Eu alergam, pe vremuri, cam 15 ore pe lună. În medie. Cu drum, cu pregătirea echipamentului şi duşul ritual, ajungeam pe la 35-40 de ore ocupate cu obiceiul ăsta. Vă daţi seama că acum am 40 de ore libere pe lună, timp în care mănânc fără oprire?
Printr-o lipsă de inspiraţie în amenajarea locuinţei personale, frigiderul este plasat chiar în centrul casei. Oriunde te-ai duce, treci pe langă el. Şi când treci, îl deschizi să vezi dacă mai este lumina aia închisă înăuntru. Este. Şi îţi luminează tot felul de lucruri bune de mâncat. Şi guşti puţin dintr-unul din ele.
Dar când ai ajuns aici, te duceai undeva. Când te întorci, te uiţi iar după lumina prizonieră, şi termini de mâncat lucrul ăla bun. Când închizi lumina înapoi în frigider, îţi inchipui cum alţii aleargă în timpul ăsta şi cum odată alergai şi tu. Şi te loveşte o tristeţe amară. Contra amarului guşti din ceva dulce şi plin de calorii. Vă daţi seama cât de mare am ajuns şi cât de tare oftează cântarul când vede că mă apropii de el cu anumite intenţii?
Mă gândesc cu nostalgie la timpurile când alergam prin parc aşa cum se gândeşte un vultur cu aripa ruptă la vremea când zbura peste cabane şi trasee montane. Am folosit comparaţia avicolă nu pentru că aş fi eu cine ştie ce prădător, dar vulturul seamănă cu mine atunci când este vultur pleşuv. Din profil.
Continuând cu metafora păsărească, mă gândesc la weekend-urile când ne întâlneam în parc un grup de alergători şi la ora startului plecam veseli şi gălăgioşi ca nişte vrăbii fericite. Pe când acum, găină şchioapă, stau în casă şi ciugulesc din frigider. Mâine-poimâine mă apuc să fac şi ouă.
Am un prieten din club care îmi repetă de fiecare dată când ne întâlnim că textele mele, de când m-am accidentat, sunt din ce în ce mai sumbre şi mai lipsite de umor şi să văd ce dracu fac să nu produc depresii printre cititori. Îi răspund că ăsta este doar începutul, iar dacă acum lumea îşi ia o batistă pentru şters lacrimi când deschide calculatorul, pentru eventualitatea că iar îşi plânge Grizon de milă, peste o lună o să îşi ia un cearceaf (şi dacă nu am scris corect cearceaf, să îşi ia un prosop).
Ce avem până acum? Genunchi trădător, lumini în frigider, cântar speriat, găină leneşă, rotulă de teflon, vultur melancolic, zâmbet numit “ţi-am spus eu”. Iar verdictul doctorului (cînd în fine am ajuns după nenumărate tentative de alergare încheiate cu dureri şi şchiopătat) după 35 de minute de explorat vaselina de pe amândoi genunchii, pentru comparaţie, a căzut ca o ghilotină: şase săptămîni pauză totală de alergat.
Au trecut de atunci douăsprezece zile, douăzeci de ore, patrusprezece minute şi treizeci de secunde… acum!
Deci, răspunsul la întrebarea de la începutul textului este: da, există viaţă după alergare, dar este plicticoasă şi nu are niciun haz.
Au dat drumul la inchirierea de biciclete in parcuri, au chiar si unele pentru mai multe persoane. Asa poti sa faci miscare si mai plimbi si nepoti ;))
Multa Sanatate ! , … Sarbatori Fericite !
Mai sunt biciclete pe lumea asta, du-te la o sala, fa drumetii usoare, inoata intr-un bazin, fa ceva omule si mai lasa-l naibii de frigider, ca nu asta este cel mai important „utilaj” de pe lumea asta. Sa nu care cumva sa te lasi de miscare ca ar fi pacat. O sa treaca cele sase saptamani si o sa vezi ce fericit o sa fii (de fapt sti tu treaba asta mai bine).
Cu toata stima Zamfir Somcutean.
Eram pregatit cu un text din ala ” Domnu Grizon imi pare bine ca te-am cunoscut si ca am fost colegi de alergare la grupul de 4 h la MIB-ul din 2011. Lasa ca exista si alte sporturi care iti vor face placere macar pe jumatate ” …. etc.
De fapt domnu Grizon vine si ne spune ca trebuie sa se odihneasca 5 minute din cei 100 de ani pe care ii mai are de alergat.
Hai domne, sa fim seriosi! Multa sanatate! 🙂
Multumesc, Domnu Nicu pentru cuvintele frumoase.
Eu acum ma simt, vorba romanului, cu un picior in groapa si cu unul in iad, dar inca nu imi dau seama care dintre ele este cel cu genunchiul accidentat.
draga viorel, as putea incepe cu ”ce faci, mai alergi!?” dar asta s-a mai spus… Cum bine ti-a zis-o careva mai sus: Frigiderul n-are nicio vina! scoate-l din ecuatie… Mingea e la tine in teren: eu unul in locul tau, mi-as invinge rusinea, as umple un rucsac cu bunatatile din Bosch-gerator si as lua catinel drumul nu codrului ci Herastraului, dupa care asezat pe marginea aleii, in iarba, i-as saluta pe toti alergatorii / joggerii, intr-o sambata dimineata… Ca sa-ti aduci aminte de vremurile bune si sa renasti din propria cenusa! Drept pentru care uite chiar acum… inchin o halba de bere in cinstea ta!
Eu cand nu alerg, ma dau cu caiacul.
Si cum sunt tot asa accidentata, tot la genunchi, merg mult pe jos si ma dau cu caiacul.
Sanatate, Diana. Si, da, e tare bine ca din cind in cind sa incerci si alte sporturi.