joi, mai 6 2021

Victor Hugo spunea: “Melancolia este fericirea de a fi trist.” Sună bine. Nu ştiu dacă e şi adevarat, dar pe mine, astăzi, în Herastrău, m-a pocnit o porţie de melancolie cam de dimensiunile şi greutatea unui ghiveci cu muşcate care iţi cade în cap de la etajul doi. Înainte să intru în detalii fac o paranteză.

Acum vreo doi ani, o fostă colegă de facultate îmi povestea despre primele ei zile de serviciu, cu mulţi, mulţi ani în urmă, pe când lucra într-un birou numai cu femei. Știţi cum sunt fetele când sunt doar ele. Toată ziua îşi toacă soacrele, bărbaţii, şefii şi pe colegele care nu sunt în birou. Apoi comentează telenovelele şi fac schimb de reţete de prăjituri si de adrese de staţiuni europene convenabile (doar din ţări comuniste, pe vremea aia). Din când în când scot oglinjoarele şi îşi mai pudrează nasul sau îşi refac rimelul. La faza cu oglinjoarele, cea mai bătrână dintre colege le spunea mereu celor tinere:  “Poate că arăt eu, aşa, pe dinafara, mai şifonată şi mai zbârcită, dar să ştiţi că pe dinăuntru sunt la fel ca voi”.

Colega mea de facultate nu a putut să uite chestia asta pentru că pe atunci îşi imagina că oamenii în vârstă se gândesc numai şi numai la lucruri serioase, cum ar fi viaţa de apoi sau afacerile imobiliare cu locuri de veci. Dar acum, când ea are cam vârsta la care era femeia aceea atunci, tinde să-i dea dreptate. Închid paranteza.

Azi tropăiam prin Herăstrău în tura a doua, când m-am întâlnit cu unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei din copilărie şi adolescenţă, coleg de clasă în generală şi liceu, împreună cu care parcursesem de-a lungul anilor mai toate activităţile specifice vârstei (din vremurile alea, bineînţeles):  excursii, petreceri, nopţi petrecute în laboratorul foto sau în jurul mesei de bridge, schimb intens de cărţi şi muzică. Apoi ne-am mai răcit, dar am păstrat legătura.

Când, pe la 40 de ani, m-am apucat de alergat și am început să promovez cu entuziasm mişcarea pe la toţi colegii şi prietenii mei (unii răuvoitori ar spune că de fapt mă cam lăudam),  amicul ăsta era unul dintre cei doi prieteni mari fumători, care mi-o retezau scurt cu același  discurs sfidător:  “Eu nu vreau să mă las de fumat. Mie îmi place să fumez. Ai ceva împotrivă?” Nu aveam.

Unul dintre ei are acum montate trei stent-uri pe inimă (grefoane arteriale). Nu mai fumează. Iar cel întâlnit azi, uriaş, cu o barbă albă şi o burtă imensă a deschis discuţia cu fraza: “Ştii că era să-mi pierd piciorul?  Era să mi-l taie de aici…” şi mi-a arătat o zonă deasupra genunchiului.  Arterită. Tensiune zero la picior. Mare pericol de cangrenă. S-a lăsat şi el de fumat. Ca să vezi…

De ce m-a pocnit ghiveciul cu muşcate în cap atunci când l-am văzut pe vechiul şi bunul meu prieten?  Pentru că mi-am dat seama că sunt de aceeaşi vârstă cu bătrânul acela burtos care şchiopătează pe alee, iar ceea ce am câștigat eu în plus față de el, nu este neapărat un viitor mai lung şi mai bun, pentru că, la urma urmei, după cum o repetă budiștii în fiecare dimineaţă, nimeni nu poate fi absolut sigur că va mai trăi până diseară. Am câştigat ultimii cincisprezece ani în care eu mă duceam la antrenamente la ora la care ei își luau medicamentele… Sau mă duceam la concursuri când ei se internau în spital.

N-o spun ca să mă laud, pentru că anii ăştia s-au dus. O spun pentru cei tineri, care au viața înainte. Să nu aibă nici o îndoială atunci când trebuie să lase fumatul sau când trebuie să plece la antrenament. Alternativa, pe termen lung, este înspăimântătoare.

Oricum, dacă i-aş fi spus amicului că şi pe mine mă cam doare un genunchi de când am alergat maratonul la Cluj, cred că ar fi încercat să-mi dea cu aparatul ăla de fotografiat in cap. Şi cum avea un teleobiectiv uriaş, am preferat să mă abţin.

Ştiu că există pericolul ca dragele mele colege de club care vor citi acest text să declare că vor deschide sezonul de vânătoare la grizoni ca să-mi scoată ochii ăştia misogini cu care privesc  atmosfera din birourile locuite numai de doamne. Şi pentru că nu sunt un tip foarte curajos, declar cu sinceritate că voi lipsi de la toate competiţiile din următorii trei ani, iar pentru antrenamente voi alerga numai noaptea şi deghizat în câine.

De ce am riscat totuşi şi am făcut acele comentarii atât de periculoase pentru integritatea spinării mele?  Păi a fost un fel de introducere, ca să vă pot spune că şi eu, deşi sunt şifonat şi deteriorat de timp în exterior, pe dinăuntru sunt destul de neserios, după cum bine se vede și din acest text.

Comments

comments

Previous

Un alergător traversează Carpații Meridionali

Next

O viață neîmplinită

8 comments

  1. Foarte tare Grizon. Stiu ca poate uneori sunt rautacios, dar eu fac mereu misto de prietenii mei care nu fac sport si isi dau duhul cand urca mai repede scarile la bloc.

    PS: Eu zic ca o sa te ierte repede doamnele.

  2. Si eu ma mai uit cateodata inapoi la perioada in care fumam. Nu pot descrie cat de mult ma bucur ca am iesit din groapa aia nenorocita… Ajutorul meu a venit de la oameni ca Grizon, care mi-au aratat cat de minunata e alternativa, o viata pe care TU o controlezi, nu demonul tutunului.

  3. N-aș zice neserios, mai degrabă spumos. Cel puțin din felul de a scrie. Pentru restul nu mă pronunț, dar cine scrie așa nu poate să gândească altfel 🙂

  4. Eu am citit sambata articolul. Azi l-am primit de la fosti colegi de liceu. Are difuzare si trecere, domnule

  5. Domnu’ ConuMila :-))
    s-ar parea ca articolul de fata pune intrebari specifice unei anumite varste… sa speram ca e si asumat, nu doar citit

  6. Frumos text, Griz.

    Si oricum vine vara, asa ca te iertam 🙂 de a deveni materie prima pt manusi.
    Eu n-am fumat, insa am beneficiat din plin de ajutor de la Sergiu, care a primit ajutor de la Grizon. Bun ajutorul acesta, mai ales daca e si distilat!

  7. A propos de fostele tale colege de facultate…
    Cu nu foarte multa vreme in urma, o cunostinta careia ii relatez ispravile mele in ale alergatului imi spune: „Am si eu un fost coleg de facultate care alearga sau se lauda ca alearga.”
    Cum ii cam cunosc pe cei ce alearga si sunt de o anumita varsta, intreb: „Cum il cheama?”
    Surpriza pentru mine a fost, nu cand a spus numele colegului ci, cand am auzit-o spunand mai departe: „E cam dus!”
    Nu am fost inspirata sa-i raspund: „E doar neserios pe dinauntru! ”
    Cred ca ai fi preferat mai degraba sa-ti pui spinarea la bataie decat sa auzi astfel de cuvinte 🙂

    Trecand la lucruri serioase, este un bun articol, cu mesaj, bine ilustrat de ganditorul nu de la Hamangia!

  8. Mariana, de data asta chiar te inseli!
    Cultura Hamangia se manifestă în neoliticul mijlociu, adică acum aproximativ 6000-6500 de ani, pe teritoriul Dobrogei, sudul Moldovei şi unele regiuni din Bulgaria.
    Dar cimitirul neolitic in care a fost descoperita binecunoscuta figurina a Ganditorului este situat langa orasul Cernavoda. Deci corect se poate spune: Ganditorul de la Cernavoda apartine culturii Hamagia. Cum eu m-am nascut in Cernavoda, este limpede pentru oricine ca acel Ganditor este un stramos al meu in linie dreapta, care se asezase jos, cu capul in maini, si se gandea ce naiba sa mai scrie el pe cele doua-trei forumuri de piatra unde isi cioplea textele. Deci umilul articol cu mesaj la care te referi, a fost scris, nu chiar de Ganditor, dar de un talentat si modest (??) urmas al lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also