miercuri, iunie 16 2021

Rețeta succesului e simplă: întotdeauna e bine să ai un nume potrivit, un nume de artist. Artist al alergării, în acest caz.

[Adrian Mila]

M1
– Bună, cum te cheamă?

Șovăi un pic, tac, apoi spun timid, șoptit, deh, eram copil:
– Mila, Mila Adrian.
– Haaaaaaa, hă-hă-hă! Mila-cămila, haaaaa, hă-hă-hă, auzi bă cum îl cheamă pe ăsta!

Cei cu inspirație zero reușeau un maxim de “Mila Domnului” ca replică inteligentă și nesolicitată când vroiau să fie deștepți sau să facă mișto de mine. Ok.

Cam așa a fost toată copilăria. Un chin. Singura soluție era, clar, să devin major și să pot să îmi schimb numele, prioritatea numărul unu când voi fi mare era să îmi schimb numele, muream de dor să mă cheme și pe mine Popescu.

Spre șocul meu total, ca să toarne gaz pe foc, tata îmi spunea zâmbind că totuși nu am un nume obișnuit, banal, și că ar trebui să fiu mândru de el. În plus, atunci când m-am născut îi plăcea foarte mult de un cântăreț italian. care era la modă în acea vreme. Pe cântăreț îl chema Claudio Villa, așa că se gândise că mi s-ar potrivi numele Claudio. Dacă tot este un Claudio Villa, să fie și un Claudio Mila.

Grrrr, îmi venea să intru în pământ de rușine doar la auzul acestei idei mărețe. Simțeam cum mi-a șuierat numele Claudio pe la tâmplă. Oricum, aș fi stat mai bine decât sora mea, că tocmai alunizaseră americanii când s-a născut ea și era cât pe-aci să o cheme Selena.

Doar că tata era glumeț și atât, am rămas un simplu Adrian.

În școală am detestat profund o materie. Muzica. Nu am voce, deși vocalizele mele poate ar fi apreciate într-o turmă de berbeci. Ora de muzică era un coșmar. V-am mai spus, nu am nici cea mai vagă intenție să cânt imnul, numai o acuzație de profanare a simbolurilor naționale îmi mai lipsește.

Ora de muzică era un coșmar. Nu o să înțeleg niciodată de ce eram obligat să mă ridic în picioare și să rag niște note muzicale, era evident că nu am nici cel mai mărunt talent în intonarea diferitelor melodii din manual. Cred că prin clasa a șaptea m-am întâlnit și cu melodia care m-a enervat la culme. Am fost primul din clasă care mi-am dat seama ce mă paște, era evident, dacă nu am voce nu înseamnă că nu știam notele.

Profa ridică mâna și începe “ la-si-la…” Noi, behăind pe 7 voci: “laaa-siiii-laaaa”. “Do-si-sol-mi-la-la”. Pfoa, haz maxim, hă-hă, la-mi-ul. Vreun an și jumătate porecla mea a fost La-miul.

În liceu până și diriginta îmi gasisese o poreclă, mai mult alint, Milică.

Pe urmă, încet-încet au dispărut Mila-cămila, Mila Domnului și alte minunății de porecle, bazate pe calambururi sau rime discutabile. A rămas Conu.

Ultima întâmplare de care îmi aduc aminte, așa, mai cu impact, a fost acum vreo 12 ani. Ne mutasem în cartier nou, sună cineva la ușă. Imprudent, nu mă uit pe vizor, deschid, hop, popa. Preot mai cu tupeu, intră direct, stropește zugrăveala proaspătă cu măturica, pe vremea aia nu știam că există și trafalet pentru sfințire, bombăne ceva în barbă, ”Doamneee miluieeeeșteeeeee” și deschide semnificativ ceaslovul în care trecea sumele, bătând nerăbdător din picior, ca un taximetrist care a oprit deja aparatul.

Mă întreabă cum mă cheamă, eu încep: Adrian… El se concentrează, scrie frumos la catastif, eu zic “Mila”, el se oprește, se uită peste ochelari la mine și mă întreabă “faci mișto de mine?”. ”Nu, nu fac”.

Într-un final m-am apucat de alergat, apoi mi-am făcut și cont de Facebook, că toate pozele mișto de la concursuri se puneau pe Facebook. Dintr-o dată universul se schimbă, se lărgește.

După vreun an devin “prieten” cu Adrian Mila, dublu tiz (oare așa se zice?) din Gdansk. Din poza de profil râde la mine un adolescent polonez, pare isteț și simpatic, joacă fotbal și strânge în brațe fete drăguțe. Sper că în poloneză Mila nu înseamnă ceva nașpa, cum ar fi cuvintele cu “p” (gen “supă”).

Apoi apare cu cerere de prietenie tizul Adrian Mila din Buenos Aires, mai brunet decât mine, cu o casă plină de copii, cred că are cel puțin 4 bucăți, toți cu ochi căprui, mari și ageri.

Uneori mă întreb cum ar fi dacă ar exista un program care să te transfere în altcineva.  Stai pe calculator și zbang! ești tras prin monitor, transformat în electroni sau fotoni sau alți “oni” și trimis în Buenos Aires. Cum te cheamă, mă? Adrian Mila, dar să vezi că nu sunt eu ăla, încearcă să lămurești copiii și nevasta brunetă și mustăcioasă că nu ești tu Adrian Mila al ei.

Mă năucesc gândurile astea, sunt eu sau nu sunt eu, mai bine închid Facebook-ul, că cine știe ce mai inventează ăștia.

Revenind la alergare… Niciodată nu mi-aș fi imaginat că numele meu va fi scris pe vreo diplomă sportivă.

Cel care scrie aceste rânduri este în 2015 vicecampionul național la maraton (nu mă poate contrazice nimeni, că nu am văzut pe nicăieri clasamentul, cu excepția unui mail primit acum vreo lună), campionul național al probei de 10.000 m de alergare pe șosea, vicecampionul probei de 3.000 m în sală, campion categoric pe municipiu la 1500 m și la 3.000 m. Pe sector sau alte subdiviziuni administrative nu știu să se fi organizat ceva, că mă băgam și acolo. La campionatul național de pistă nu am mai ajuns și când am ajuns nu am mai fost primit, că poate găseam și acolo vreo cursă de nișă în care să prind un podium.

Cam așa ar arăta CV-ul meu sportiv actualizat, pe 2015, dacă aș vrea să mă pun în valoare. Care este realitatea? Titlurile sunt reale, doar că sunt obținute la categoria de vârstă, pe fondul unei acute lipse de concurență, pentru că orice alergător mai serios m-ar zbura rapid de pe treptele podiumului, ”du-te mă mai încolo”.

Probabil că dacă vin cu picioarele pe pământ văd cam care este diferența între performanța sportivă și realizare personală, cum zicea cineva. Rezultatele mele merită în mare măsură un podium, sunt cam cele ale medaliaților la Campionatele Mondiale la categoria F+65 (sau mai sus).

Sincer, parcă mă cam roade treaba asta. Până în primăvară nu cred să mai am vreo cursă, trebuie să fac ceva până atunci, să găsesc o soluție să alerg mai repede. Mai mult. Mai bine.

Cred că în sfârșit am descoperit soluția. Știu ce îmi lipsește. Am tot căutat secretele triburilor pierdute, care alergau maratonul în două ore, apoi deodată am aflat. Era limpede, era clar ca lumina zilei, ca talismanul celor 7 chakre, ca inelul Luxor.

Am văzut că toți marii alergători ai lumii au nu doar numele oficial, ci și un ”nume de scenă” (câteva exemple cu cei mai mari: lui Zatopek i se spunea Lokomotiva, Gebrselassie era cunoscut doar ca Geb, Prefontaine numai Pre, iar lui Mohamed Muktar Jama Farah i se zice doar Mo) sau cel puțin își mai adaugă o literă la numele oficial.

În acest din urmă caz nu o să mă mai refer la alergători străini, ci doar la ai noștri, amintindu-i aici pe Marius V. Ionescu sau Radu C. Milea. Ce au ei și eu nu am, în afară de viteză și rezistență? Aud? Evident, inițiala. Au o inițială în plus, asta trebuie să fie explicația.

Da. Așadar, 2016 mă va găsi și pe mine cu o inițială în plus, în drumul spre noi titluri. Din ianuarie voi fi Adrian C. Mila. C, de la Conu Campionu. Sau de la Claudio?

Comments

comments

Previous

Știri pe scurt. Două

Next

Despre umilință în alergare

3 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also