Arta fugiiSocietate Organizată Sustenabil

Kilian Jornet sau The Dark Side of the Moon

Alerg.ro iunie 11, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Cartea lui Kilian Jornet este un simptom pentru admirația lipsită de nuanțe pentru recorduri și cuantificarea îngustă a lumii noastre.

de Adrian Dohotaru

Am citit pe nerăsuflate volumul ”Să alergi sau să mori. Jurnalul unui campion”*, al campionului mondial de alergări montane Kilian Jornet, probabil cea mai importantă traducere din seria de cărți dedicate alergării care au apărut în ultimii ani în România.

Alergarea, mai ales cea montană, este pe val în România, după ce atletismul ca sport de masă dispăruse timp de vreo două decenii. După lectura rapidă, oarecum motivațională, am început să răsuflu și să meditez asupra alergării în regim competitiv. Am întrezărit The Dark Side of the Moon, adică moartea, partea abia conștientizată în comportamentul psihotic al lui Jornet, sportivul care a pus problema alergării în termenii cei mai radicali posibili: victoria și gloria sau înfrângerea și moartea. Kilian, când aleargă, se simte ca un „creator” de noi senzații și limite, face „ordine în dezordine”, supune atât corpul vlăguit, cât și natura haotică unei minți sistematice, raționalizatoare și ordonatoare.

Nu m-aș fi aplecat asupra cărții dacă atletismul nu ar fi redevenit important fenomen de nișă în România, iar Kilian Jornet cel mai mediatizat alergător montan.

Atletismul pentru amatori a revenit în forță, astfel încât avem competiții la munte cu sute de persoane, iar în unele orașe cu mii de participanți, din câteva motive relativ simple. În primul rând, este unul dintre cele mai ieftine sporturi în condițiile în care este nevoie doar de o pereche de adidași. În al doilea rând, este un sport individual și nu necesită coordonarea de echipă ca la alte sporturi pentru a-l practica (de exemplu, pentru a juca fotbal pe un teren sintetic e necesară sincronizarea cu alte 9 sau 11 persoane).

În al treilea rând, atletismul a câștigat teren în România și în alte țări pentru că se pliază pe vremurile individualiste, neoliberale, competitive de azi. Lumea nu se mai adună ca acum 20-30 de ani în tabere de munte, în care se organizează excursii, jocuri și mici întreceri. În schimb, se înscrie la competiții plătind o taxă piperată, dar oricum mai mică dacă am avea cheltuieli cu un alt sport pe care să-l practicăm de câteva ori pe săptămână (tenis, volei, ciclism, înot etc.).

Dacă ne adunăm împreună atâta timp cât ne concurăm unii pe alții, asta presupune o etică de tip concurențial, chiar dacă în joacă, pe care majoritatea participanților, proveniți din mediul corporatist (IT, de pildă) și-au însușit-o necritic din câmpul muncii pliind morala competitivității pe timpul lor liber. Aici întrevăd un pericol, iar cartea lui Kilian Jornet un simptom pentru admirația lipsită de nuanțe pentru recorduri și cuantificarea îngustă a lumii noastre.

„mintea mea nu trebuie să se gândească la nimic altceva în afară de cursă”

Admirația se îndreaptă spre cei care câștigă, care își înfrâng limitele, se auto-depășesc, cuceresc un obstacol, își domină oboseala, persistă când, aparent, nu mai există resurse. Kilian Jornet a devenit, datorită firmelor de produse sportive, cel mai cunoscut alergător montan din lume, iar emulația este semnificativă într-un sport care încă nu s-a profesionalizat complet, oferind șansa oricărui alergător amator european să alerge alături de cei deveniți profesioniști. Cum cei mai buni alergători montani sunt albi, participanții se identifică mai ușor cu câștigătorii. Iar sumele investite de producătorii de echipament montan în publicitate popularizează un sport cu o aderență din ce în ce mai mare în condițiile turismului montaniard de masă.

Cartea începe cu un manifest pe care l-a scris Kilian și care i-a ghidat viața de sportiv: „Pentru că să pierzi înseamnă să mori. Și nu poți să mori fără să fi făcut tot ce ți-a stat în putere, fără să izbucnești în plâns din pricina durerilor și a rănilor, nu poți abandona. Trebuie să lupți până la moarte. Pentru că gloria înseamnă totul și nu e altă cale decât să încerci s-o obții sau să te pierzi în drumul spre ea, dând tot ce-ai avut tu mai bun. Merită să lupți, să suferi, să mori. A sosit ceasul suferinței, a sosit vremea pentru luptă, a sosit vremea victoriei. Sărută sau mori”.

Kilian încorporează un ideal cavaleresc al gloriei, suferinței și jertfei care a supraviețuit în Occident Evului Mediu și care în alte spații culturale este pur și simplu de neînțeles. Tibetanii ori nepalezii nu au încercat să cucerească vârfurile ca Everestul (botezat astfel de occidentali), să domine natura, pentru că se acomodau cu ea, nu încercau să o înstăpânească. Țăranii din preajma Carpaților nu au încercat să-și cațere vârfurile, să și le aproprieze, ci respectau smerit și contemplativ forța naturii.

Odată cu răspândirea civilizației occidentale natura a devenit cuantificată, limitele s-au transformat în indici mai clar de demarcat și depășit. În prezent, sunt glorificați ritualic campionii care împing limitele din ce în ce mai departe. Acumularea de noi performanțe e de nestăvilit, așa cum pare de neoprit acumularea de capital care susține și remunerează performanța.

Suntem o civilizație digitală, numerică, prelucrăm și stocăm tot ce ne înconjoară în termeni cât mai preciși. Un ultim teritoriu care s-a supus euforiei cronometrării este muntele prin avântul atletismului montan ca sport de masă. Metafora a devenit prea șchioapă pentru avântul digital contemporan, iar meditația provoacă neantul pentru că adevărul e că nu e nimic după roca solidă a muntelui ori, spre vale, după clipa însorită a belvederii.

Kilian percepe drama inadaptării la munte în alt limbaj decât cel performativ și eroic, de înstăpânire a naturii. Este lupta interioară cea mai interesantă din carte, dar o tensiune în care partea meditativă din el, critică la adresa patrimonializării unor rezervații naturale ori la adresa competitivității prin vocea Albei, este înfrântă de campion.

Pentru campionul Kilian, „un singur lucru era important: competiția” și toate viețile sportivilor pe care îi știa „se învârteau în jurul competiției”. Sportivii sunt obsedați să aibă cel mai bun echipament, pentru care dezvoltă un fetiș, nu fără urme de vinovăție față de propriul consumerism în condițiile în care toate veniturile sunt cheltuite pe cazări și branduri de munte: „Când ne cumpăram ghetele, mergeam la alt magazin, pentru că ne era rușine să intrăm pentru a patra săptămână la rând în același magazin ca să luăm altă pereche”.

Pentru Kilian, „să concurezi înseamnă să câștigi”, deci cine accentuează bucuria de a participa, a procesului în sine, dă dovadă de ipocrizie. Cel mai mult îi place sportivului să se uite înainte de finish la sportivul din spate pentru a fi sigur că învingându-l nu îi va „strica” momentul. Despre competitori nu vorbește niciodată ca fiind participanți, parteneri sau concurenți, ci ca „adversari”. Gustul victoriei funcționează ca un „drog”, care trebuie consumat cât mai des pentru a retrăi clipe de „fericire dezlănțuită”, o senzație care îi permite să își trăiască „viața în ritmul în care numai cântăreții de rock o pot face”.

Kilian e conștient că are o problemă, de aici analogia victoriei cu drogul și a motivelor pentru care trebuie să își potolească „angoasele până la următorul obiectiv important”, adică o nouă competiție, un nou câștig. Totuși, victoria este nuanțată pentru cititorii cărții ca fiind nu doar câștigarea locului I, ci materializarea unui vis considerat imposibil. Dar este neclar de ce transpunerea unui ideal în realitate și înfrângerea limitelor trebuie să capete forma competiției și să nu ia, ca să dăm exemple complet diferite, forma cooperării, meditației ori a jocului?

Poate pentru că aceste forme de înțelegere a lumii părăsesc binomul grosier de raportare la lume ca victorie-înfrângere ori dominație-supunere. Poate că obstacolele sărite sau ocolite de Kilian trebuie în final acceptate și din neputința depășirii lor să ne facem o nouă filozofie de viață. Oricum, toate marile religii ale lumii s-au construit în jurul morții și finitudinii ființei umane, doar modernitatea occidentală a spart cercul și a zis că poate fi transgresată printr-un extaz acumulativ digital, prin categorisiri, taxonomii, nișări, specializări… până a făcut-o uitată sau ritualizată complet.

De la distanță, vederea unui campion este instructivă și admirativă, dar în apropierea gândurilor sale, ai senzația că ceva este în neregulă. Astfel de mărturii se găsesc și la alți campioni, ca Agassi sau Armstrong, care erau nefericiți în viața lor de sportivi, dar traumatizați de o dorință imperioasă, de nestăpânit, că trebuie să câștige pentru a se confirma pe ei înșiși.

Kilian Jornet este conștient că dorința sa de victorie este deplasată și neliniștitoare. Așa că își inventează un alter ego liniștitor, opusul său, Alba, partener de viață care refuză să participe la competiții spunându-i că se poate bucura de munte privindu-l doar, meditând asupra lui. Kilian îi răspunde că plăcerea ei este egoistă, că povestea bucuriei de a fi pe munte trebuie spusă și altora. În mod ciudat, instrumentul pe care l-a ales pentru a povesti muntele este cronometrul. Dar fiind un instrument precis, devine ușor de comodificat prin companiile de echipament sportiv care îl urmăresc în permanență pe Kilian și care îi filmează diverse reușite în Europa, în America sau Africa.

Chiar dacă victoriile sunt internalizate pe parcursul cărții, adică nu mai depind de premii odată cu confirmarea statutului de nr. 1 mondial, ceva e fals în perspectiva sa, obsesiv în accentul pus pe competitivitate. Dacă nu ceilalți, întrecuți în timp, urmează întrecerea cu sine însuși. Se aude un clinchet gol și spart în viața lui Kilian Jornet. Peisajele sunt anexe ale antrenamentelor, oamenii din echipa sa devin acareturi cu care se gospodărește spre o nouă victorie, iar participanții la competiție, oricât de prietenoși sunt între ei, poartă numele de adversari.

„… după ce cronometrul se oprește, nu mai există nimic”

Kilian reintroduce moartea în discuție pe ușa din dos. A tulburărilor existențiale, a unei dorințe de nesupus a gloriei clipei eterne. Alergarea este pentru el o cârjă, așa cum pentru alții Dumnezeu devine o cârjă care le alungă spaimele.

Sportivul nu își explicitează ori analizează neliniștile profunde pe care le are, dar ele reies din manifest, din titlul cărții, din nevoia impulsivă de a câștiga, dorință care îi determină tot cursul vieții, dintr-o „furie”, în cuvintele lui Kilian, care se cere liniștită.

Cursa este o parabolă pentru viață, invocă atletul, la start de naști, iar la încheiere mori, dar numai câștigarea cursei oferă posibilitatea transgresării neantului prin extazul clipei în care vin aplauzele și când corpul și mintea sunt îndeajuns de vlăguite ca să risipească angoasele. Pentru a fi „complet stăpân pe situație”, cursa trebuie „dominată”: „eu voi decide cine va putea să țâșnească în față și cine nu”. Kilian, care recunoaște cu falsă modestie că are „zestrea genetică perfectă” pentru alergări montane, se simte chiar mai în siguranță pe teren accidentat, printre „obstacolele” scoase în față de „Mama Natură”, pentru că sunt un nou prilej de supunere a adversităților.

Natura nu este un dat, ci este alcătuită din piedici și dificultăți care trebuie depășite. În ciuda aparenței „eco” a plasării în natură a alergătorilor, se poate infera din rândurile maniacale ale lui Jornet aceeași filozofie agresivă a Occidentului de înstăpânire a Naturii care a permis schimbarea habitatului în urma industrializării, care a permis obsesiile legate de productivitate și orientare exclusivă către rezultate, în care plăcerea procesului are o conotație, compartimentată, strict estetică…

O lume în care spargerea normei este mostră de normalitate. E o obsesie a acumulării și a dominării adversităților. Faptul că oamenii se deplasează ecologic, fără a fi propulsați de combustibili fosili asemenea „iubitorilor de natură” din 4 X 4, este înșelător, pentru că oricum s-au deplasat în prealabil sute de kilometri și pe munte îi motivează aceeași râvnă de a depăși adversitățile naturii. În cartea lui Kilian Jornet, natura are un dublu rol, este un căpcăun (muntele puternic și rece) dintre ale cărui gheare trebuie evadat, iar victoria este scăparea de potrivnic și reîntoarcerea la sânul Mamei Natură, „ca un prunc rătăcit ce-și caută mama pentru a se apăra de nemărginirea unei lumi pe care n-o cunoaște”.

Natura este plasată undeva între pitoresc și melancolie. Melancolia de a fi mic și insignifiant în fața durității și eternității naturii, ca în tablourile romantice de David Gaspar Friedrich, ori pitorească asemenea pajiștilor înverzite, a soarelui care gâdilă ochii la răsărit. Este viziunea occidentală, cumva specifică secolului XIX, pe care o descria Andrei Pleșu în eseul ”Pitoresc și melancolie”, dar o perspectivă care eludează, și de care însuși Pleșu era vag conștient în conturarea unei alternative, o viziune ecologică, mai orientală, în care omul se contopește cu natura, nu i se supune, nici nu o domină. Se pierde în ea, decurge din ea, fără temerea anulării sinelui și a individualității cuceritoare.

În zare, e valea, de întrevăzut și din apropierea piscului, fără a ne cățăra pe el. În apropiere, nici o răsuflare gâfâită în pas de alergare și nici un click dislexic să o captureze.

*Kilian Jornet, ”Să alergi sau să mori. Jurnalul unui campion”; traducere din limba catalană de Marius-Adrian Hazaparu, Iași: Polirom, 2014.

Comments

comments