luni, septembrie 20 2021

Un jurnal de atlet urban. Sau cam e să mergi pe bicicletă, să sudui, să alergi puțin, să sudui din nou, de data asta pantele, ba chiar să zici că înoți, suduind evident  intens. Totul doar în ultima săptămînă.

[Adrian Mila]

4-11 aprilie, 2016 d.H.

Clasic. Bici dimineata spre birou, trafic aglomerat, treaba lor, să stea în mașini, la Șincai suntem șapte bicicliști la semafor, care ne tot alergăm pînă pe la Piața Victoriei.

Bicicleta rămîne cel mai rapid mijloc de transport urban pe traseul meu, chiar dacă a venit primăvara și la taximetriștii de Ilfov, care merg ca niște albinuțe băute din stînga în dreapta și înapoi în stînga, în pași de vals.

Cu mare emoție mă duc să donez sînge. Merg împreună cu copilu’ meu, acum doi ani fusesem amîndoi trimiși acasă, eu pe motiv de hemoglobină, el pe motiv de oboseală. Făcusem deja niște analize de sînge, hemoglobina era mai bine, dar nu grozavă. Dupa o scurtă cură de smootie cu sfeclă roșie și acid folic eram curios și cu frică.

A mers, am fost acceptați amîndoi, îmi place senzația de după, ai sentimentul că ai făcut un gest, acolo. Senzația asta îmi aduce aminte cu amărăciune de momentele din viață cînd am ajuns în faza în care o rudă avea nevoie de sînge și doctorii dădeau din umeri, că nu au.

Miercuri continui experimentele la înot. Stilul bolovan mă caracterizează în continuare, zbaterea sterilă și oboseala inevitabilă. După jumătate de oră lăsăm afurisitele alea de plute și apare provocarea. Băgați capul în apă, expirați pe nas și dați din mîini, pe fo’ 5-6 metri. Mișto momentele alea cînd ne băgăm în colț și ne dăm coate, hai, du-te tu.

La treaba asta nu am nici o reținere, mă bag și fac fără probleme distanța modestă. E simplu, exercițiul apare doar în a opta ședință, dar mișcarea asta o știam. Nu știu să stau cu mîinile pe plută și ar mai fi “micul” detaliu al respirației, în care să ajungă în plămîni aer fără apă.

Joi îmi dau seama că nu prea am cînd să mă dau cu bici în week-end, așa că îmi fac un traseu spre Otopeni. Pe la ora 18, idee mai proastă nu știu dacă puteam să am. Este cald, coclit, praf, un rai al amatorilor de noxe și gaze de eșapament.

Mașinile trec în viteză, toți se grăbesc, sunt băgat în toate rigolele, vreo doi demenți trec la rasul pedalei făcînd slalom de pe banda 1 pe banda 3, specialiști la croșetat care nu mă bagă în seamă. Cînd am ajuns iar în oraș eram transpirat, juma’ de la efort și juma’ de la emoții. Proastă idee cu zona de plimbare. Maximul de senzații este cînd mă depășește cîte un TIR, mai ales cînd nu mă uit bine și, de fapt, avea și remorcă.

Vineri seara mă bag iar la bazin, de data asta ora trece mai repede și mai în forță. Din păcate nu dorm prea bine după ora de înot, rămîn tensionat și tot dau din picioare în somn.

La ora 2 mă trezesc prima dată, convins că nu va suna telefonul. La ora 4 sunt sigur că deja e 6. La 4:20 sar iar și mă uit la ceas. La 4:50 îl las cu treaba lui pe Moș Ene și încep pregătirile.

Mă înscrisesem la Urban Trail Sinaia din perioada de promoție și nu mă îndurasem să cedez înscrierea, deși genunchiul meu stîng așa ar fi vrut. Aparent, 11 km sunt puțini, practic în ultimele două luni am alergat bob-numărat 18 km.

La indecenta oră 6 plecăm spre Sinaia. Parchez gratuit în zona gării, tot orașul va fi blocat în următoarele ore, taxa de parcare în Sinaia este obscenă, 20 lei/zi, dacă muți mașina mai dai 20 lei șamd.

Încă buimac, sunt convins că ridicarea kit-urilor se face de la Cazino, că așa citisem eu. Bodogăn pe lîngă ușile închise ale cazinoului, îmi zic, da, așa e mereu la români, ușile principale sunt închise, apoi devine evident că plîng la ușa greșită. Locul era corect, ziua nu era însă, și nici ora. Mă lămuresc și ajung și în zona de start să iau kit-ul.

Of, ce dor îmi era de emoțiile și discuțiile de dinainte de cursă. Friguț, dacă pun la socoteală cafeaua și hidratarea dinainte de cursă încep să apară niște griji noi. Unde sunt budele? Acolo, undeva în dreapta, cu 1,50 lei tragerea sau gratis la hotelul Sinaia. De hotel mi-e rușine, de dat bani pentru budă nu am chef și nici mărunt la mine (mi se oferă, dar mă țin țanțoș), așa că amîn pînă devine prea tîrziu.

Fac o încălzire super superficială, ceva țopăit de pe un picior pe altul și niște rotații dubioase de articulații și îmi caut un loc liniștit la start.

Muzică-muzică, 9,8,7…. Start. Plec alene și îngîndurat, întrebîndu-mă ce va spune genunchiul meu despre alergarea de azi. Sunt hotărît să mă retrag dacă mă doare, să vedem cît de hotărît.

Alergăm prin parc spre Peleș, nu prea știu traseul, dar mă voi ține de ceilalți.

Tudor Gheorghe trage o cîntare. E prima dată cînd alerg pe Tudor Gheorghe, după cîteva secunde mă mir, ia uite, primăria a pus muzică pe traseu. Alte secunde, Tudor se vaită, jelește, parcă e aia cu salcîmii care au înnebunit, tropa-trop, și la trap și la galop.

Realizez tîrziu că Tudor Gheorghe aleargă cu noi, aha, la asta nu mă gîndisem, bună ideea cu boxa portabilă. Aș alerga numai pe lîngă boxă, purtat de muzică, dar căile Domnului (domnului Radu) sunt încurcate și rămîn fără zdrăngăneaua care ne gîdilă urechile. Și scărița și ciocănelul.

De pe aleile pietruite de la Peleș urcăm pe o potecă de pămînt, ocazie bună să o dau la pas și să îmi aduc aminte de genunchi, care dă să iasă din balamale.

Să abandonez, să merg mai departe? Pe urmă am uitat de această dilema. Pădurea foșnea ademenitor, vezica mea urla, speram să nu înceapă și să plîngă, mai ales că trebuia să mai trag de burtă cînd apărea cîte un fotograf.

Mi-am adus aminte doar de două lucruri.

#1. De ce nu îmi plăcea să stau în concediu în Sinaia. Pentru că indiferent unde stăteam aveam de urcat o grămadă. Stăteam la Furnica, era simplu de coborît și neplăcut de urcat înapoi după două beri. Stăteam în centru, cine să mai urce pînă la Furnica sau Cabana Schiorilor? Evident că urcam, dar am detestat mereu pantele. Și strada Aosta.

#2. Cînd lucram eu prin construcții în anul ’90 mă plimbam prin București cu diferite mașini, conduse de constructori vechi (adică bătrîni) și versați. Foarte versați. Indiferent unde vroiai să ajungi, ei aveau traseul lor. Din Unirea nu ajungeai în Piața Victoriei decît prin Pantelimon, ca să îți arate unde stăteau toate gagicile lor de cînd avuseseră șantiere prin zonă. Sau Militari, sau Berceni, că aveau gagici cam peste tot.

Cum a fost cursa? Păi oricum nu aveam de gînd decît să alerg liniștit și să mă simt bine, categorii de vîrstă nu sunt, de ajuns în sferturi de finală nici nu putea fi vorba. Adică să accelerez pe coborîri, uraaaa și să bodogăn pe urcări. Cîte urcări? Nu știu, mai mult de 3-4 catralioane nu cred că au fost.

Teoretic, primii 4 km erau de urcare. ConuSPractic, pe fiecare 500 m din cursă era intercalată și cîte o urcare. Cînd ziceam, gata, hai că e plat sau coborîre, na, că Eminescu ăsta al alergărilor montane a mai băgat o metaforă în stînga peste deal și m-a dus iar prin meandrele concretului.

Singura convingere a cursei a devenit că autorul a vrut să ne arate pe unde a avut gagici. Uite, aici am făcut școala, aici am cunoscut-o pe Mimi, Flori era peste scările alea. Și a avut taaare multe gagici și tare împrăștiate prin oraș, și pe la toate am trecut pe la portiță.

Năuc de cap (nu că ar fi prea greu) m-am bucurat auzind la un moment dat bubuind muzica de la finiș. Sanchi, abia era moment de sărbătoare, hai să mai urcăm un pic. Apoi am ajuns pe plat, pe strada principală din Sinaia, uite poarta, uite finișul, uite fata. Fata Morgana, căci traseul părăsește poarta și face parșiv și pervers în stînga și apoi în dreapta. Cea mai detestată stradă din viața mea este strada Aosta, pe care acum mă tîrăsc la deal, cu senzația că am greșit drumul spre cazare și nu trebuia să beau și a treia bere.

Încălțările au fost neinspirate, am alergat cu niște Asics de trail care sunau ca niște capace de WC pe asfalt și care alunecau pe piatra cubică.

Termin cursa cu un timp modest, mereu am fost modest, acum chiar am exagerat cu modestia. Ca să îmi găsesc și eu un reper, am fost a douăzecișitreia fată.

Apoi am găsit și buda gratuită, la care doamna lua cu dragă inimă banii, chiar dacă te vedea că ești de la concurs. Nu i-am dat, cred că oricum îmi lua dublu, dacă ar fi fost după litraj, sau cum îi spune.

Apoi am mai dat cu cardul prin zonă, uitînd că în Sinaia mereu opream la cofetărie, uitare greu de iertat, nu știu cum naiba nu am refăcut depozitele de glicogen cu o prăji.

A început să picure, am văzut primele serii de la sferturile de finală, apoi am dat cu banul și a ieșit de retragere spre București, nu fără să mai bem un suculeț de la Doppel Hertz, să colorăm divina băutură cu care se delecta Gregorian Bivolaru. Acum era și cu diverse arome și nuanțe cromatice. Am mai primit și niște vitamine, că eram ca puștii ăia cu mărțișoare la nas de la semafoare și nu ne-am lăsat pînă nu am primit și noi.

Probabil cel mai pronunțat nume al zilei a fost “Radu”. Nu cred că a rămas vreun localnic să nu audă acest nume.

Acum riviuul.

#1 Părți bune sau foarte bune

Partea de early booking, taxa super decentă, cu niște sincope în care mi se anula înscrierea, de care nu vreau să îmi aduc aminte.

Traseul. Fenomenală ideea, de mult nu m-am mai distrat așa. Bestial, mi-a plăcut la nebunie joaca asta. Dacă se urca pe pîrtia de bob nu mai îmi plăcea, dar coborîrea aia a fost superbă.

Scările inegale, mi-au adus aminte de un faianțar foarte bun, dar care avea un mic cusur. Bea ca porcu’și tot ce monta după pauza de “masă” trebuia demontat a doua zi. Ei, treptele din Sinaia sunt făcute de Dorel după pauza de masă, sunt inegale și necesită atenție. Marfă.

Muzica, mereu la înălțime. Fotografii, cunoscuți și dragi, sau necunoscuți și dragi.

Locația. Accesibilă, frumoasă, mai ales pentru mine, care evit șantierul interminabil în care se transformase Sinaia în ultimii ani.

Conceptul. Minunea asta cu finale, care necesită strategie și concentrare pentru campioni, nu este o cursă simplă, sunt patru curse dacă vrei podium și trebuie să-ți dozezi efortul și resursele.

conSVoluntarii. Profi, puși unde trebuie, și știau unde sunt. Dacă ziceau că ești la km 7, așa era. Of, cît detest încurajarea aia cu “hai, mai ai un pic” și în față este dealu’.

#2 Părți bunicele.

Partea cu budele. Nu știu exact cum era și nici nu am vrut să pistonez cu asta organizatorii, dar prin pădure se părea că nu am fost singurul nedumerit la start. Budele de la start depistate de mine aveau două cabine, ceea ce era cam puțin, dar nu m-am formalizat și după o mică ezitare m-am transformat în fetiță, căci la băieței se pare că erau mici probleme.

Tricoul. Chiar eram curios ce o fi un tricou S-Karp. Este oricum anul tricourilor albe. Să mai spun cîte tricouri am în dulap? Nu, zic merci că nu era un tricou Roly, dar nu îmi lipsea.

Startul, frate. Mai dați-mi o oră de somn…

Ar fi fost utile în kit un plan al traseului (nu că aș fi ținut minte mare lucru…) și programul zilei, eu nu reușisem să țin minte decît ora de start și cea de tombolă, care aș fi preferat să fie ora doișpe. Sau erau? Nu știu…

Pantele. Se pot face urcările alea să fie în jos? Pliiiiiz…

Duminică

Of. Nu îmi imaginam că o să fac o asemenea febră musculară.

Aproape trei luni în care nu am alergat m-au rupt, am pierdut la viteză cel puțin 30 secunde/km (și nu aveam mare viteză) și am făcut o febră musculară incredibilă, mai ales de la coborîrile în viteză. Dacă 30 sec/km nu vi se pare mult, încercați să coborîți de la 50 minute/10 km la 45 minute. Sau de la 45 la 40, să vedeți cam cît e de muncit.

Crăcănat și mort de somn mă duc să iau bicicleta, îmi dau seama că am uitat la birou casca, mănușile și ochelarii. După vreo trei tiruri care îmi umplu fildeșul și genele de pietricele fac stînga-împrejur și mă bag la duș după doar vreo 21 km.

O săptămînă în care am lipăit prin apă cale de vreo 1,2 km, am alergat vreo 10,6 km și am biciclit ceva peste 150 km.

Ah, ce foame mi s-a făcut.

Comments

comments

Previous

Dopaj. România riscă să piardă o medalie mondială

Next

Dopaj. Lavric recunoaște, dar va contesta decizia IAAF

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also