Maratonul Nisipului. A treia ediție. La prima am renunțat – mă speriase vremea. Și acum, tot vremea m-a speriat. Dar n-am mai renunțat: între timp, am învățat să negociez cu ea în așa fel încât să ajungem la un compromis.
Marea în martie e năbădăioasă. Singura constantă e vântul. Așa că am început să verific prognoza de la începutul lui martie. Ploaie, vânt ,sub 10 grade. Așa a rămas până-n ziua de concurs . Știam deja că nisipul e afânat și, în plus, veneam după o lungă pauză de alergare și după recuperare medicală. Mi-am avertizat prietenii să nu-și facă mari speranțe, că e posibil ca anul ăsta să nu termin maratonul.
Ciudat, în ziua de concurs, planetele au început să se alinieze. Ca niciodată înainte de concurs, am apucat să dorm. Ca (aproape) niciodată în perioada asta, vântul a tăcut complet. Mai rămânea problema nisipului afânat.
Vreo 800 de oameni au început să se îngrămădească la start – concurenții de la 10 km, semimaraton și maraton pleacă toți în același timp. Sunt din ce în ce mai mulți de la an la an.
Start! Toată lumea se înghesuie, în căutarea efortului minim, pe fâșia îngustă de pe mal. Nici nu am pornit bine și văd că șarpele colorat a ajuns deja la Cazino! Mai fac un kilometru (poate doi) și năvălesc, în sens invers, spre mine, primii concurenți: erau cei de la cursa de 10 km. În forță, direct prin apă. N-am ce altceva să fac decât să mă dau un pas în stânga, că doar nu vreau să stau în calea vreunui record.
Și așa realizez minunea: nisipul era complet diferit față de cum fusese cu două zile înainte, destul de bine bătătorit (pe mai bine de jumătate din traseu, urma să văd). Situația se schimbase peste noapte, la propriu. Venise marea și îl mai nivelase.
Am accelerat moderat, au urmat țopăieli, zâmbete, zig-zaguri pe plajă să pot da mâna în trecere cu prieteni. Până să ajung eu la Năvodari, au început să se întoarcă și cei mai rapizi dintre concurenții de la semimaraton. Majoritatea, atât de concentrați încât păreau încrâncenați, chinuiți, fără să vadă altceva decât drumul din față. Mai sunt câțiva care arborează demonstrativ un zâmbet și-o postură corectă când trec pe lângă fotografi. Și mai sunt câțiva, destul de puțini, în care vezi cu adevărat bucuria de a alerga. Eu am apucat să remarc doi, deși știu că au fost mult mai mulți din soiul ăsta aparte. Pe Liviu Croitoru, care a și câștigat maratonul la masculin general – un basarabean dezinvolt, cu zâmbet discret, cu o privire alertă, cu pas frumos, înalt, ușor, aparent fără efort. Gazelă pe nisip.
Și am mai remarcat-o, ca la atâtea alte concursuri, pe Nicoleta Ciortan. Femeia aleargă cu un zâmbet larg pe față, salută și nu uită niciodată să-i felicite pe cei pe care i-a învins. M-am obișnuit să o văd trecând în viteză de MIG, nici măcar nu mă mai inhibă când știu că eu abia am făcut o tură jumătate, iar ea deja termină maratonul cu timpi imposibili. Când o văd venind din direcția opusă, accelerând spre finish, reduc eu viteza și bat de două ori din palme sau îi strig “Bravo!” (Nu știu dacă m-a auzit vreodată, probabil până pronunț eu, ea e deja la finish). Dar e atât de zâmbitoare, atât de naturală, e atâta plăcere în privirea ei, că mie, cel puțin, îmi dă mereu un boost de energie.
Eu sunt în grafic. Chiar îmi fac probleme că am pornit prea tare. De pe la km 18, își face loc în capul meu șantajul. “Dacă termini primii 21de km sub două ore, ai dreptul la un minut de respiro înainte de a doua buclă”; “Dacă termini primii 21 sub 1,50, ai dreptul chiar la două momente de câte un minut”. Așa că, la finalul primei bucle, planul la hectar fiind atins, mă opresc tacticos, las bluza antivânt la prieteni, beau niște apă, mănânc și niște fructe, schimb și câteva cuvinte. Încă puțin și mi-aș fi aprins și-o țigară :).
“Ce faci aici, alergi sau stai la taclale?” , mă apostrofează Corina. Cu Corina nu te pui, te mobilizezi. Repornesc bombănind. “Băi, nene, zici că-s la serviciu”. Până să apuc să duc gândul la capăt, fac volta pe plajă înapoi spre Năvodari și mă izbește în plin un vânt puternic din nord. “Ăsta nu era aici, când s-o fi pornit? Îmi strică ritmul!”
Mă salută din partea opusă cei care vin spre finish pentru semimaraton. Unii îmi fac semnul de “Jos pălăria!” când văd numărul negru, de maraton, și sunt confuză, chiar ușor jenată. “Mie? Sunt la un an lumină în spatele Nicoletei!”
După alți trei km, apar primele semne de oboseală, așa că trec la artileria grea: Rammstein. Și verific ceasul. Cu un minut mai mult per kilometru față de ce făcusem pe primii 21. Știu exact cine e vinovatul. “Vântul ca vântul, dar măcar să nu plouă până nu întorc azimutul încă o dată spre Mamaia”. Aiurea.
După alți doi km, încep să simt picături mici pe față. “Nu mă ajuți deloc!” Se oprește repede, dar știu că va începe din nou. E atât de mare umiditatea, că nu se vede nici linia orizontului pe mare și nici Năvodari-ul.
Ajung și la km 30. Au trecut niște luni bune de când n-am mai vizitat borna asta și mi-e teamă că-mi vor zbura “șuruburile”. Aici e linia roșie: la primul semn de durere de genunchi, mă opresc chiar dacă voi avea primul DNF din viață. Nu mai fac aceeași greșeală care a dus la fisura de menisc.
La ultimul punct de hidratare, cel de la Năvodari, mă hidratez și mă alimentez din nou. Două – trei exerciții de stretching, două-trei replici cu voluntarii. Plec de parcă m-aș întoarce.
Plaja e acum aproape pustie, suntem la distanțe mari unii de ceilalți. Nu știu câți sunt în față, nu știu la ce distanță e prima fată din fața mea. Știu doar că, rând pe rând, apar crampe peste tot (la ce mi-o fi folosit cura de magneziu???). Știu că am dureri îngrozitoare în mâini, de zici că am mutat munți. Știu că am picioarele murate, pentru că la un moment dat m-am săturat să mă feresc de valuri. Dar știu foarte sigur că nu am durere la genunchi (și îi urez în gând sănătate kinetoterapeutului). Încerc să mă concentrez să privesc marea, să o las să mă fure. Sunt pe pilot automat. Un picior în fața celuilalt, cum s-o putea. Încă cinci km. Încă patru. Încă trei.
Îl văd de departe pe Paul, venit să mă însoțească până la finish. Și e enervant de sprinten după ce a făcut deja un semi și o ia în viteză în față ca să îmi facă niște poze. Nu reușesc să îmi recompun nici bucuria, nici postura, așa că mă uit în jos și număr pași.
“Nu te opri. Vine cineva în spatele tău. Nu-l lăsa să te depășească!”. Dar nu pot accelera nici de-ar veni sfârșitul lumii. Și mă depășește. Omul, foarte sportiv, se uită în urmă și îmi strigă: “Nu te opri, nu te lăsa! Mai e puțin!” Finish. Marea, din azurie, cum era când am plecat, se făcuse neagră cât să-și merite numele. După ce mi-au pus de gât medalia, s-a pus și pe-o ploaie rece și deasă. Și totuși…a fost mai bine decât speram. Am terminat și era tot ce conta.
Una peste alta, Maratonul Nisipului va rămâne cursa mea de suflet. Poate pentru că e marea. Sau aerul. Sau nisipul. Sau poate pentru că e acasă.
Romanian
English
Foarte frumos, bravo. În februarie am avut un proiect la Constanța și seara, obosit după client, m-am gândit: hai sa bag câțiva km pe malul marii. Era frig, vânt puternic, nisipul greu… și au rezultat 12 km, m-a oprit doar inserarea. A fost, în ciuda condițiilor, o alergare foarte plăcută. Iar obrajii mei arătau după tură de parca ma dădusem cu blush 🙂 din belșug. Poate ca marea e cea care face diferența.