sâmbătă, iulie 24 2021
Sunt convins că mereu v-ați întrebat cum își petrece zilele libere de început de decembrie un atlet urban. Așadar, doar acum și aici am bucuria de a împărtăși cu voi povestea și ”secretele” mele, astfel încât să devenim, fiecare dintre noi, o versiune mai bună. Mai bună, am zis? Cea mai bună. Jurnal de activități fizice și suferințe la dentist, săptămâna 29 nov – 4 dec 2016.

[Adrian Mila]

Luni

Probabil nu i-aş face asta nici celui mai aprig duşman. Mi-ar lipsi determinarea, răutatea, consecvenţa.

Totuşi mie îmi fac. Trebuie să te urăşti un pic, să ai o doză babană de masochism sau să ai un start cu adevărat dificil, altfel nu îmi dau seama de ce ţi-ai pune ceasul luni la ora 5:00 când începi programul la ora 9:00.

În plus, o lălăi de toată frumuseţea, fără nicio grabă, abia după 50 de minute de la trezire reuşesc să ies pe uşă, direcţia bazin.

Îmi fac norma de 100 bazine, cam într-o oră, mă mai uit o dată la ceas şi mai bag încă 10 bazine, să ajung la 110, adică 2.2 km. Eram blindat de vizionările de duminică, admirasem pe Youtube nişte curse de-ale lui văru’ Phelps, deja începeam să mă simt rudă cu el şi aveam senzaţia că am furat ceva din meseria lui. Fals, nimic mai fals.

Marţi

Sunt de o indolenţă monstruoasă, ajung în apă abia pe la 6:10. Culoar liber, mă bălăcesc lejer, de mâine începe mini-vacanţa de 1 decembrie, relaxare tată. La 6:20 începe balamucul, se văd roadele ultimei promoţii la abonamentele de la Daimon. Curg amatorii insomniaci de înot, eu mă aşteptam să fie pustiu, când colo vin perechi-perechi, nu se mai termină.

Încep să lipăi vânjos apa, terorizat de o posibilă înghesuială pe culoar, până la urmă rămân singurel cu cele 110 bazine.

swAm ceva timp disponibil, am programare la dentist peste încă o oră. Am fost deja la două clinici şi am lăsat contravaloarea a două perechi de încălţări de alergat, la preţ de promoţie, e adevărat, dar nu am primit mai nimic în schimb, decât nişte evaluări financiare care mă şocaseră.

Şocul era şi din sumă dar şi din diferenţa enormă de preţ pentru nişte implanturi (nu, nu de sâni, ăştia îmi cresc în mod natural), deşi clinicile erau înrudite. Acum urma alegerea, să merg la un cabinet mai mic, cu mai puţine guri de hrănit din repararea fildeşului meu, sau să achit tratamentul la una din clinici, care avusese o evaluare mai rezonabilă. Cât de rezonabilă, asta este altă poveste. Ceea ce mă deranja era că trebuia să achit în avans o suma babană (cât de babană? Babană, o mașină nouă), tratamentul fiind întins pe vreo 12 luni, iar termenul limită de plată pentru ofertă era azi.

Am făcut ceva glume, schimb lucrare veche, puţin utilizată, doar de către o bătrână vegetariană, plus diferenţă, pe lucrare zirconiu, întrebări legate de programul Rabla la dinţi, dar suma a rămas la fel, babană, sau cam tot pe acolo.

Hai la alt dinţar, este a treia încercare. În general, dacă tot trebuie să dau banii, prefer să îi dau unui prieten, dacă vrea să îi ia. Partea mişto la afacerile cu prietenii este că la sfârşit cel puţin unul are impresia că a luat ţeapă… Acum am evitat să apelez la prieteni/cunoştinţe, este greu să rămâi în bune relaţii cu mine după ce ţi-am tăiat cu dinţii degetele băgate în gura mea …

Cred că nu am avut experienţe mai traumatizante în viaţă decât cele cu dentiştii. Nu m-a chinuit nimeni mai mult şi mai sistematic, mi se zburleşte părul doar când aud turbina aia.

Cea mai neplăcută amintire e de acum vreo 15 ani. Aveam de făcut o extracţie şi stăteam la coadă la o clinică. Erau două anticamere. Cu mâinile ude de transpiraţie, bâţâind nervos din picioare încercam să citesc din broşurile de pe masă. Erau texte relaxante, de genul “extracţia dentară, nimic mai simplu”, do it yourself, sau “a treia dentiţie”. Prima este cea de lapte, a doua cea “definitivă” şi a treia era proteza. Erau mai multe modele şi exemple, numai bune să le ţii seara în pahar, alături de tubul de Corega.

Citind eu, cu inima cât un purice, nenorocirile explicative despre extracţii dentare şi proteze, aud un urlet dintr-un cabinet. Un urlet lung, inuman, nu se întrerupea să respire, acut, interminabil. Cel mai oribil sunet pe care îl poate probabil scoate cineva care este chinuit. Auuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Interminabil, durere vie.

Apoi tăcere, doar un scâncet, un suspin şi tăcere. Freză, turbină. Şi linişte. Oare a murit? Nu cred că un om poate suporta să fie chinuit aşa.

Apoi iar. Auuuuuuuuuuuuuuuu! Ceva inimaginabil, mi se zbârleşte părul pe ceafă şi mă ia cu frisoane. Nu ştiu cum poate să îl chinuie aşa, vrea să îl omoare? Apoi linişte, după ceea ce mi se păruse urlet de minute întregi.

Alb la faţă, cu picioarele tremurând, cu gura plină de salivă mă îndrept spre a doua anticameră, poate văd ceva pe geam, să văd ce îi face, de ce îl omoară, de ce nu încetează? Mai aveam puţin şi muream de inimă.

Mda, probabil aţi ghicit. În a două anticameră era un plod de vreo lună, care scâncea şi el, în căutarea laptelui matern. Urletul înfundat şi interminabil era înăbuşit de bluza care acoperea sânul îndărătnic.

La acest cabinet, al treilea, consultaţia este gratuită. Planul de tratament? Gratuit. Nu îmi place ideea de gratuitate dusă la extrem, toată lumea trebuie să câştige ceva, aşa că eu mă programasem şi la o detartrare. Oricum, costă un sfert faţă de prima clinică.

Deşi gratuită, consultaţia a fost pe bune şi profi. Mi-a explicat nişte soluţii, mi-a pus o oglindă în mâna, să văd şi eu despre ce îmi povesteşte.

Apoi vine detartrarea. O să fiu mereu uimit cât de uşor pot fi dus de nas de către o femeie aparent binevoitoare şi amabilă. De la Adam, Samson, Nicolae Guţă, e plină istoria de exemple, dar mereu mă miră când o păţesc eu.

Zâmbeşte, se uită la mine, ştiţi, aici este posibil să va doară, ar trebui să vă fac un pui de anestezie, nu vreţi să profităm de ocazie şi să vă scot o rădăcină? Bre, aici antenele mele se zburlesc şi vibrează disperat. Nu-dece-nu-nuvreau-eufug-dispar-nunicigand. Nici nu mi-am dat seama că mă înţeapă în gingie, când am realizat că îmi amorţeşte falca era deja prea târziu, trecusem deja în acceptare-resemnare.

Bre, dibace fată. Pac-ţac, a terminat, parcă este un dulgher care scoate cuie cu dexteritate, falca mea este o scândură în care lucrează profesional cu tesla. Ba nu, nu a terminat, mai vrea o chiuretă, se tot joacă, vă doare, nuuuu, sunt băiat mare, şi iar se joacă, iar învârte, acum parcă scoate dopuri de sticlă, he-he.

Uitasem că am o întâlnire după dinţar, de fapt eu venisem la o consultaţie-detartrare. Plec cu un şomoiog de tifon însângerat în gură şi ajung la nişte oameni cu care încerc să mă înţeleg. Mai şterg câte un firicel de salivă cu sânge care scapă printre buzele amorţite, bălmăjesc nişte explicaţii bolborosite cu pansamentul între fălci, apoi începe să treacă anestezia. Ehehe, la asta nu mă aşteptam, abia prinsesem curaj. Mă rog, mergem înainte.

Cu banii daţi azi nu făceam nici juma de extracţie şi nici 35% de detartrare la prima clinică.

Miercuri

Sărbătoare, zi liberă. Ce fac eu într-o zi liberă? Ştiţi. 5:00 trezirea, ora 6:00 în bazin, 110 bazine, suplimentar saună, la vitta e bella. Fac şi o filmare, să văd cum mai merge în fapt, nu doar ca impresie. Cum să meargă, ca naiba. Parcă alerg când înot, parcă aş face speciale, orice, numai a înot nu seamănă, sunt un minunat dansator de călușar nautic, ceva între dansuri populare și capoeira.

2Joi

Sărbătoare iar, ziua naţională, a treia dată ca zi naţională în ultimul secol. Când vrei să ai repere istorice şi morale nu te joci cu ziua naţională şi cu imnul, zic io. Aia cu 23 august a fost cam aiurea, parcă nu te poţi lăuda cu “întoarcerea armelor”, să faci o specialitate din întoarcerea armelor.

Mă rog. Se repetă o tradiţie, o alergare urbană, pe lângă care mă plantez şi eu, dar cu bicicleta. Dacă este tradiţie, să fie mici şi prăjituri, alături de alergare. Oricum, ziua începuse la mine cu bazin, 110 bucăţi, şi saună, că e sărbătoare, să sărbătorim zic.

La prânz mergem cu familia lărgită la masă, la o cârciumă de cartier. Aproape, mâncare multă şi bună, preţuri rezonabile, patron vedetă tv. Ce pot să aleg, dacă vreau să “mănânc tradiţional”? “Mănânc” o palincă, apoi o mămăliguţă (mai românească oare decât fasolea cu ciolan?). Aud cuvântul “ciulama” şi mi se face poftă, nu am mai mâncat de douăj de ani o ciulama. 25 poate…

Serviciul era ciudat. Am primit nişte pepsi necomandat, turnat în pahare, apoi luat (după vreo 5 minute) şi pus pe masa de alături, că greşiseră masa. Apoi nişte apă, deschisă, pusă în pahar, apoi luată. Iar la noi nu mai venea mâncarea, băutura şamd. Cred că trebuia să îi rugăm pe vecini să comande ceva şi pentru noi.

Era aglomerat, spaţiile dintre mese mai mici, poate de asta mai făceau confuzii şi dura mai mult. Ciulamaua era un pic ciudată. Carnea fusese întâi prăjită şi era cam tare. Singurul gând a fost că era de la o frigăruie neconsumată, dar a fost un gând răzleţ, alungat rapid, oricum, nu a fost ceea ce visasem.

Apoi vine ideea creaţă că ar merge un desert. Papanaşii sunt enormi, imposibil de dovedit de către o persoană normală, un om decent consumă jumătate de porţie, şi ia şi la jumătatea aia două perechi de tacâmuri.

A durat cel puţin jumătate de oră până să vină desertul şi tot mai era de adus o plăcintă cu brânză, în mod clar nu era ziua lor bună. Apoi a venit şi plăcinta, enormă, cam cât 8 cremşnituri standard, patru la parter şi patru la etaj. Trebuia şi asta share-uită, mai trebuie tacâmuri.

Doar că arată ciudat, eu am crezut că este cu mere, din unghiul meu părea cam galben-maronie pe lateral. La gust nu ştiu cum era, dar din păcate s-a şi mâncat din ea. Vrând să o taie, a dat la o parte foaia superioară şi în lumina difuza din bodegă ne zâmbea mucegaiul. Am refuzat ideea, este o stafidă cu ceva brânză franţuzească, ni se pare, este vreo coajă gigant de portocală, este altceva.

Nu, era ditamai mucegaiul. Remarcabilă mirarea şefului de cârciumă, “de unde a apărut plăcinta asta?”, remarcabil răspunsul bucătăresei “de la noi, de unde naiba să apară?”. Tot stau să mă întreb dacă trebuia făcută o poză, o reclamaţie scrisă, ceva mai mult, dar pe moment am refuzat să accept ideea de produs expirat, am mai fost aici de 100 de ori, ei nu fac aşa ceva.

Bre, nu un produs un pic expirat, era o nenorocire de bombă biologică adusă la masă, trimisă de un bucătar, trecută prin mâna unui chelner, şi nu a zis niciunul nimic. Fugitiv am avut încă un gând, “ce vrei, doar nu e ziua Germaniei”.

Seara aveam numai noduri pe mine şi îmi juca omuleţul zglobiu în gât, aducându-şi aminte de ciulama.

Vineri

Bazine de decontaminare, la ora 6, încă mă doare capul, sper că un tratament cu apă cu clor să mă vindece. 110 bazine făcute cu uşoară furie.

Sâmbătă

Aveam treabă, programul înghesuit, mă decid până la urmă că e momentul pentru o alergare în parc. Frig (mă rog, -4 grade, nu era chiar ger), soare cu dinţi, o zi superbă, cu un răsărit minunat, cu iarbă verde şi cu brumă, superb. Doar două ture de lac, of, ce dor mi-e uneori de alergare.

Duminică

Tot friguţ, tot soare, plec cu bicicleta spre Băneasa, spre oraşul fantomă. Azi nu mai văd fazani, în schimb văd cu coada ochiului ceva sprintând, mă sperii crezând că sunt câini, dar erau două căprioare rătăcite.

Întoarcere prin sectoarele 1-2-3-4, să fac în total 50 km. Trec şi pe podul peste Dâmboviţa, lucrare începută acum vreo 3-4 ani, e normal, nu se poate termina aşa repede, este un drum de vreo 3 km, suntem şi urmaşii dacilor, nu doar al romanilor. Pe pod este pus însă steagul, poate fi admirat de către cei care iau gropile din asfalt.

Săptămâna strânge în sfârşit 11 km înotaţi, doar 6.7 km alergaţi şi doar 122 cu bicla. 21 de zile de intrare la sala mă duc la o medie de 7.05 lei/intrare în luna noiembrie. În noiembrie au fost 25.24 km înot, 67 km alergaţi (asta era odată porţia pe o săptămână) şi cam 500 km pe bicicletă.
Oare cu abia 50 ore de mişcare pe lună mă încadrez cât de cât în reclama “faceţi mişcare cel puţin 30 minute în fiecare zi”?

Comments

comments

Previous

Știri pe scurt. Început de decembrie

Next

Sportainment. Șapte curse marca RUNFEST în 2017

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also