vineri, mai 7 2021

Slănic Faas Run a fost o experiență cu adevărat inedită, fiind prima competiție de alergare organizată într-o salină, la 200 m adâncime, iar pentru mine o premieră și din alte puncte de vedere: a fost prima oară când mi-am măsurat viteza într-o probă de sprint și când am făcut parte dintr-o ștafetă.

de Mădălina Amza

În salina Slănic nu mai fusesem din clasa a treia, când am mers într-o excursie organizată de școală. Amintirile mele erau destul de vagi: răcoare, bufet, locuri de joacă, magazin de suveniruri pe bază de sare, Răzvan de la a III-a B, cu care am împărțit sandvișul cu șnițel degeaba, că el avea ochi numai pentru Ana de la a III-a D.

Odată ajunsă la fața locului, am descoperit că nu s-au schimbat prea multe (locurile de joacă și magazinele sunt tot acolo, cu Răzvan și Ana nu știu ce s-a mai întâmplat), însă am avut un șoc termic. Cele 12 grade anunțate plecaseră în vacanță probabil, la datorie rămânând numai vreo 3-4, după estimările mele. După pumnii în cap de rigoare (“De ce nu mi-am luat colanți lungi? De ce nu mi-am luat mănuși? De ce nu mi-am luat schimburi de iarnă, de ce, de ce?”) m-am resemnat cu ideea și m-am consolat cu faptul că pe fețele celor din jurul meu se citeau cam aceleași trăiri.

Prima probă din cadrul competiției a fost cea de sprint, pe o distanță de 80 m. Din nou mi-am adus aminte de copilărie, întrucât ultima oară când făcusem așa ceva fusese cam tot prin școala primară. Nu am excelat niciodată la proba asta și nu aveam mari așteptări nici de această dată, fiind ușor terifiată de faptul că “performanța” mea urma să fie afișată pe un ecran mare, în văzul tuturor. După ce m-am codit un pic m-am așezat totuși la start și am fost surprinsă de valul de adrenalină care a venit o dată cu așteptarea semnalului.

Nu-mi mai amintesc prea multe apoi, decât că am înregistrat viteza de 19,44 km/h, fiind ușor dezamăgită pentru că speram să obțin măcar 20. Însă am rămas plăcut surprinsă că nimeni n-a izbucnit în hohote de râs, nici nu s-a aruncat cu roșii spre mine, iar la momentul redactării acestui articol nu am primit încă nicio amenințare cu concedierea din partea editorului Alerg.ro*.

A urmat proba de ștafetă, la care am participat împreună cu 3 colegi din Ro Club Maraton. A fost prima experiență de acest gen din cariera mea de alergător și am făcut tot posibilul să nu-mi dezamăgesc coechipierii.

Am alergat așadar cât am putut de repede, iar pe la jumătatea traseului  am avut senzația că am înghițit un cactus. Primul gând a fost că usturimea din gât era rezultatul expunerii la aer rece, după care mi-am amintit că în iarna trecută nu m-am confruntat cu asemenea probleme nici la -20 grade. Dacă nu frigul, atunci ce putea fi? Ați ghicit, aerul salin. De “cactus” am scăpat eu cu un pahar de apă, dar de tusea de după mai greu. Amuzant era că toată lumea a avut parte de aceeași experiență, iar la un moment dat toți tușeam de ai fi zis că e o reuniune a tabagiștilor înfocați, nu o competiție de alergare.

Ultima probă a fost o alergare de 8 km prin salină. O fi fost ea probă necompetitivă, dar eu începusem să mă simt foarte bine, așa că am alergat mai repede decât de obicei, ajutată fiind de o sumă de factori: batonul energizant pe care îl dădusem gata mai devreme, noii pantofi de alergare minimaliști (despre care o să vă povestesc cu altă ocazie), temperatura scăzută, atmosfera de club, cu muzică și jocuri de lumini, dar și unul dintre coechipieri, care a jucat rolul de “iepure”.

De fapt intrasem atât de tare în transă, încât după ce am trecut linia de finish mi-a părut puțin rău că totul s-a terminat atât de repede. Pe de altă parte, cam așa îmi place să-mi termin toate cursele, pentru că acea mică frustrare este cea care mă mobilizează să ies la alergat și a doua zi. Competiția s-a încheiat cu o tombolă cu foarte multe premii și chiar dacă am fost printre puținii care nu au câștigat nimic am putut măcar să fac o poză cu statuia lui Usain Bolt sculptată în sare.

Despre organizatorii Slănic Faas Run am numai cuvinte de laudă și sper că vor face o treabă la fel de bună și la anul. Înscrierea în competiție în echipe de câte 4 a fost o idee mai bună decât înscrierea individuală, variantă pentru care aș fi optat poate dacă aș fi putut, ratând astfel o experiență interesantă. De asemenea, ideea de a introduce trei probe diferite la care să ia parte toți participanții a fost una fericită. Uitându-mă în jur am remarcat că toată lumea s-a simțit bine indiferent de rezultatele obținute, iar în final asta e tot ce contează.

Taxa de participare a fost una modică, iar kitul de concurs reușit, cuprinzând un tricou de calitate (chiar dacă nu tehnic), diplomă de participare și medalie de finisher, lucru atipic pentru un cros și o mare bucurie pentru colecționarii împătimiți de astfel de suveniruri precum subsemnata.

Singurul minus pe care l-am identificat a fost lipsa unui punct de hidratare /alimentare, necesar dată fiind durata de câteva ore a evenimentului. Este adevărat că nu a fost un neajuns foarte mare, deoarece exista un bufet de unde puteau fi procurate contra cost toate cele necesare, însă ar fi de dorit ca data viitoare să se specifice acest lucru pentru ca lumea să vină pregătită.

Una peste alta a fost o experiență minunată și sunt bucuroasă că de la an la an crește atât numărul competițiilor de alergare, cât și calitatea acestora.

Foto: nutritionist.info.ro

PS – *Concediere nu, însă un program de antrenament pentru creșterea vitezei (cu intervale, pante, fartlek) sigur va urma. (n.m- Editoru’)

Comments

comments

Previous

Știri pe fugă

Next

Kilometri și kilograme. De ce uneori maratoniștii cresc în greutate (I)

1 comment

  1. multumim pentru relatarea detaliata si in acelasi timp entertaining. Razvan nici nu stie ce-a pierdut. Nici eu nu prea stiu, dar cred ca a pierdut experienta alergarii in salina, cel putin 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also