joi, februarie 22 2024

Singurele alergări (şi plimbări) urbane care să rivalizeze pentru mine cu cele veneţiene au fost cele din capitala Sloveniei, Ljubljana.

00

de Adrian Dohotaru

În Veneţia a fost fascinant să alerg dimineaţa, pe la şapte, pe străduţe şi în piaţete pe care nu le cunoşteam, fără un traseu prestabilit şi mai ales fără ochii curioşi ai turiştilor care îmi sorbeau oraşul la fiecare click de aparat şi îl făceau dispărut.

În Ljubljana, a fost invers, m-am bucurat să văd oameni, care nu năvăleau pe străzi ca în Veneţia, nu sufocau oraşul. Dimpotrivă, este un oraş puţin mai mic decât Clujul, construit la scară umană: fără clădiri prea mari, fără bulevarde prea largi depersonalizante, în care a fost cel mai natural să văd oameni în mişcare.

Am admirat, alături de soţia, sora ei, soţul şi ai lor doi copii mici cu care am venit, turiştii în plimbare sau slovenii în drum spre casă/lucru pe abundentele străzi pietonale, alergători blonzi & bruneţi, vârstnici cărunţi cu beţe în parc, iubitori de animale la plimbare cu câinele, familii de biciclişti, copii mici alături de părinţi, care pedalau împreună bucurându-se de finalul de săptămână în aer liber. Am văzut principalul bulevard al capitalei închis pentru o competiţie biciclistă pentru amatori.

01Oraşul este verde, iar anul acesta a câştigat titlul de Capitală Verde a Europei pentru 2016. Potrivit autorităţilor, oraşul are 560 de metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor dintre care 542 spaţiu public. În partea compactă a oraşului există 106 metri pătraţi pe cap de locuitor, dintre care 66 mp spaţiu public.

Toate zonele rezidenţiale stau în apropierea unor locuri de joacă sau părculeţe la maximum 300 de metri distanţă.  Detalii aici.

În general, Slovenia are o resursă verde de invidiat pentru că e statul cu 58% din teritoriu acoperit de păduri, a treia ţară din Europa după Suedia şi Finlanda.

În comparaţie, autorităţile clujene au realizat un recensământ şmecher al spaţiilor verzi în care Clujul ar respecta la limită norma UE de 26 de metri pătraţi pe cap de locuitor. Dar aproape 50% din suprafaţă este constituită de includerea unor porţiuni din pădurile Hoia şi Făget în intravilan, ca să nu mai calculăm cimitirele, grădinile de zarzavat şi curţile private incluse în celelalte 50 de procente pentru ca statistica să iasă.  Mai multe detalii aici.

Cel mai mare parc al oraşului are aproape 13 hectare. Parcul Sportiv „Iuliu Haţieganu” are intrarea condiţionată de taxă, parcul promis în partea de est a oraşului rămâne o propunere civică într-o petiţie de aproape 3.000 de semnături şi veche cerere neconcretizată a urbaniştilor, iar Parcul Feroviarilor din zona peri-centrală rămâne în paragină.

Propunerile mele de a se deschide curţile şcolilor, care ar tripla cantitatea de spaţii de joacă din Cluj (potrivit calculelor sumare făcute de un funcţionar al inspectoratului judeţean de educaţie), s-au lovit de indiferenţa autorităţilor şi de pasarea responsabilităţilor de la o instituţie la alta. Apoi, ideile de deschidere a oraşului spre râul Someş, făcute ani la rând de arhitecţi şi ecologişti, sunt tergiversate de politicieni. Ultima propunere e aici.

Rezultatele sedentarismului şi calitatea proastă a calităţii vieţii în România se văd în biopolitica autohtonă: corpurile rigide instrumentalizate să se deplaseze între locul de muncă şi cartierul-dormitor, feţele încercănate, trupurile ca nişte saci de cartofi, cocoşate de griji, buhăite de necesitatea de a supravieţui.

02În contrast, capitala Sloveniei poate fi străbătută dintr-un parc-pădure în celălalt parc-pădure de sute de hectare, prin centrul oraşului, pe străzi pietonale şi pe lângă canal fără a te supune traficului auto. În Parcul Tivoli, cel mai mare al oraşului, marea majoritatea a aleilor sunt lăsate din pământ şi pietriş, nu asfaltate ca în România. Copacii doborâţi de furtuni rămân în parc şi întregesc atmosfera sălbatică a zonei. Diferenţele de nivel şi potecile umbroase sunt rai pentru orice alergător montan.

Ne întoarcem în oraş. Feţele bronzate radiază pe străzi, liniile corpurilor în mişcare sunt zvelte şi armonioase. Ca într-o utopie. O utopie de vacanţă.

O minte intelectuală mai sceptică ar putea respinge noua ideologie corporală fit şi competitivă, obsesia occidentală pentru talia suplă, grija de a transpira la jogging kilogramele în plus, ca prevenţie şi auto-restricţie într-o civilizaţie de consum în care, spre deosebire de vremurile trecute lipsite de abundenţă alimentară, există posibilitatea financiară de a cumpăra oricât şi orice.

O ideologie care uneori se transformă în teologie şi care înlocuieşte divinitatea din ceruri cu oameni comodificaţi care îşi construiesc temple corporale private, de semi-zei de-o clipă. În ritualurile lor sportive, noii oameni secularizaţi nu spun cuvinte şi rugi asemenea vechilor, ci au un limbaj digital: pixeli, statistici, recorduri, performanţe, anduranţe. Unele obţinute în pelerinajele din concedii şi vacanţe. Şi eu văd acel pericol potenţial, iar utopia sportului colegial în aer liber să devină distopie competitivă care să replice la nivel micro concurenţa pieţei neoliberale.

Totuşi, în Slovenia ritmul mişcării e atât de convivial şi de socializant, mişcarea e încă joc şi joacă, încât pericolul e departe, deşi planează ca avertisment pe fundal.

Când m-am întors din vacanţa slovenă mă simțeam schizofrenic. Jumătate speranţă şi energie reînnoită că pot replica, alături de alţi prieteni angajaţi în viaţa publică, succesul urbanistic şi de comportament sănătos văzut într-o ţară şi ea fostă comunistă (semn că au fost mai multe comunisme dependente atât de nivelul de civilizaţie cât şi de calitatea deciziei politice – aka auto-managementul muncitoresc [timid] din întreprinderile publice iugoslave –, aşa cum sunt destule feluri de capitalism…), pe de altă parte depresie şi anxietate că mă scufund în ţara mea.

O ţară distopică, fără viitor, într-un prezent perpetuu, o ţară colonie, fără forţa morală şi vlăguită fizic care să-i permită să treacă spre un trai în care grijile materiale mai sunt prezente, dar nu ca orizont permanent al vieţii.

Dar când mă voi scufunda aici, îmi voi aminti atât de Ljubljana cât şi de puritatea lacului Bohinj, a cărui apă rece şi proaspătă se schimbă de trei ori pe an şi unde poţi vâsli cu peştii la doi metri distanţă. Când mă voi bloca aici, voi rememora alergările de o oră ca să înconjor lacul pe drumul de pietriş şi pământ, de ascensiunea pe vârful Triglav, cel mai înalt al Alpilor sloveni, de 2864 de metri.

03

Când mă voi prăfui aici, o să-mi amintesc de aerul pur şi de caprele sălbatice, marmotele şi de stânca albă a muntelui, ca zăpada, dar mai ales de miile de oameni pe care i-am văzut în mişcare în natură, într-un parc naţional care ocupă aproape 4% din suprafaţa Sloveniei, de douăzeci de ori mai mare decât Parcul Retezat.

Aşa cum acum câteva decenii oamenii aceia î nmişcare, sloveni şi turişti, nu existau, cel puţin nu într-un număr aşa de mare, am speranţa că şi la noi, ei pot deveni realitate în timp. Este utopia pe care am adus-o din vacanţă.

Comments

comments

Previous

Știri pe scurt. Gata vara

Next

Recomandare: Negoiu-Lespezi Semimaraton

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also