miercuri, mai 12 2021

Gata. De data asta o să fie vorba mai mult despre alergare. Mai exact, cum e să faci doar un antrenament de-tox și apoi să participi la Maratonul București, într-o ștafetă ce a cumulat aproape 200 de ani și doar jumătate dintre picioare întregi. Și cu toate astea, să faci istorie. Jurnal de atlet urban, în intervalul 3-9 octombrie 2016.

[Adrian Mila]

Luni

Prima zi din octombrie la bazin, deci începe seria cu 100 de bazine. Pentru început intră 102 bazine, o oră.

Marţi

Am o sărăcie de examen, primul după mulţi ani. Mi-e frică să merg la bazin, stau în casă şi tocesc trei hârtii, ca prostu’. Penibil, am emoţii, mă enervez. Nu mi-e frică de examen cât de ruşinea de a nu-l lua. E de 2 lei. Tocesc şi plâng şi nu reţin nimic.

Aşteptând să se facă ora de intrare, stau în maşină, pe lângă o şcoală. Marfă, e ora de intrare la școală, din fericire am prins loc liber de parcare înainte să înceapă balamucul, apoi stau şi admir fenomenul. E tare bine să stai şi să te uiţi, să nu fii blocat în trafic, spectator și nu actor.

Şcoala este pe o străduţă laterală. Maşinile purtătoare de odoare vor să lase copii în poarta şcolii, să nu meargă pe jos 30 m, cât ar fi din strada principala, aşa că vin din trei direcţii (este o intersecţie în T) şi încearcă apoi să plece. Aici începe partea mişto.

Bărbaţii dau geamul jos, claxonează şi înjură, adevărate modele de comportament, dar se descurcă. Partea mişto apare când se blochează două femei pe o stradă pe care are loc o singură maşină. E normal, o femeie are mereu prioritate, indiferent de semnele de circulaţie. Problema apare când se întâlnesc două femei, şi nu cedează niciuna. Când înţeleg că doar cooperarea le va scoate din ra…, pardon, problemă, încep indicaţiile. Stânga, stânga, ia stânga la maxim. Scââââârț. NUUUUU, cealaltă stânga!

Din păcate distracţia s-a terminat rapid şi a plecat toată lumea. Cred că merită să stai pe băncuţă la portiţă în fiecare dimineaţă, e iar show la şcoală.

Zero bazine, zero pe linie.

Miercuri

Ziua de pauză a prins bine, mergem în continuare. Serii de câte șase bazine craul şi un bazin spate, apoi, pe la jumătate, când nu mă mai grăbesc precum fata mare la măritat, încep să am un ritm mai rezonabil şi mai multe bazine craul. În total 104 bazine.

Seara ies la o alergare de-tox în pădurea Băneasa. Marfă. Cu colegii de ştafetă, temperatura potrivită, viteză adecvată terenului, nervii se duc pe pustii. 11.3 km, cât să îmi aduc aminte cum este la alergare şi cum este să te pişte gambele. Am lenevit în ultima lună şi vine MIB-ul peste mine, deja am emoţii, o să mă fac de râs. Dar când naiba am fost eu de fală, ca să îl citez pe nea Vasile, un mare filozof contemporan?

00

Joi

Parcă începe să îmi sticlească o îndoială. De ce naiba mă chinui eu aşa, zi-de-zi? Ce naiba am în cap? Înotul pe spate era mişto, relaxare cu ochii în tavan şi în luminator. Acum, în sărăcia aia de craul stau cu mufa în apă, cu ochelarii aburiţi şi mă chinui singur. Pe la 6.30 pleacă cei care au venit cu mine, rămân singur în bazin, vine o nouă serie, apoi pleacă şi cei din seria a doua. Numai eu rămân acolo, parcă sunt ocnaş. Plici-pleosc, plici-pleosc.

Nu prea e a bună, cred că este o aromă de exorcizare în activităţile astea. Un maraton, două, apoi înot, cam seamănă a alungare de demoni. Unii au demoni mai mici, alţii mai mari, după posibilităţi. Sau frustrări?

Demonii mei au nevoie azi tot de 104 bazine.

Vineri

Este bună oboseala, nu mă mai grăbesc, bazinele merg mai uşor, nu forţez, am deja nişte intinderi şi un junghi în zona lombară, numai asta ar lipsi, înainte de ştafetă, să mai dizloc vreo vertebră. Şi mă jurasem că voi fi solitar, ca un diamant pus în inel, nu ca o diademă, că voi face numai curse individuale, fără raspundere colectivă..

Alte 104 bazine.

Sâmbătă

Plouă, deci adio bici, că nu am demonii chiar aşa puternici, lasă să îşi mai revină şi ei, că parcă prea le dau în cap. Alergare nu este cazul, şi în plus am treabă.

Duminică

De când am început să alerg (în 2009) am făcut la Maratonul Bucureşti o cursă populară, 3 semimaratoane şi 3 maratoane. Pot să spun fără teamă că această cursă mi-a schimbat viaţa, obiceiurile, analizele medicale şamd, aşa cum puţine lucruri m-au influenţat.

001

Habar nu aveam ce să alerg anul ăsta, semimaratonul este prea mult pentru mine, cursa populară este prea populară. Ştafeta, nu ştiu cum a venit ideea, cred că de la Grizon, sau poate de la mine. A devenit evident că o adevărata ştafetă ar fi doar a celor cu un genunchi paradit, aşa că nu a fost greu să imaginăm o echipă, care cred că acumula peste 230 de ani şi patru picioare bune. Restul de genunchi aveau diferite avarii, în diferite forme şi stadii.

În final ştafeta şi-a stricat media de vârstă şi a câştigat un element mai tânăr, mai rapid şi cu doi genunchi buni.

Ştii ce mişto este să nu ai nici un barem, nici o apăsare, să ai o simplă alergare de plăcere? E, eu nu ştiu, mai ales dacă vorbim de o echipă. Pentru că acum mă apucă emoţiile, dacă mă doare genunchiul, dacă mă ia vertebra aia lombară, dacă trag ştafeta în jos, dacă-dacă-dacă…

Marea plăcere este că sunt schimbul trei, sunt boier, alerg de pe la 11.20 încolo. Asta are multe avantaje, şi ceva dezavantaje. Te scoli ca boierul, nu mai stai în frigul dimineţii, poţi să mănânci un mic dejun mai adevărat. Nu în ultimul rând, ai avantajul psihic că intri în cursă odihnit, pe lângă maratoniştii care au deja 21 km în picioare, iar tu eşti zmeu. Râzi, dansezi, îţi arde de glume proaste, în timp ce la alţii încep să pară primele dureri şi crampe, depăşeşti ca Superman, mamă, ce viteză am.

În plus, am timp să mă hidratez suficient, să plec în cursă fără apă. În toate pozele mele de la MIB din anii trecuţi am o sticlă în mâna, alerg tot timpul cu o sticlă, parcă aş alerga în Sahara. Doamne, să nu rămân fără apă.

Este anul în care ajung la start cu cea mai mică greutate, ar trebui să fie bine, nu? Din păcate s-au topit complet muşchii de la picioare.

Bat pasul pe loc, e naşpa să nu ştii pe unde o fi schimbul, pe la ce kilometru. Hidratarea în exces începe să mă sâcâie, am impresia că fericirea ar veni de la buda de la benzinăria de vis-a-vis. Dar dacă vine şefu’ şi nu mă găseşte în post? Bătăi de pe un picior pe celălalt, mai iau o gură, iau un pic de gel, mai iau o gură de izotonic. Care văd că începe să se adune cu cana de lapte, cu sucul şi apa de mai devreme.

Încep o încălzire, sunt nervos, mi-e fricăăăăăă. Nu văd bine la distanţă, fac un sprint scurt crezând că îmi vine schimbul, eroare, doar semăna. Voluntarii ne roagă să stăm pe trotuar, cine naiba să înţeleagă.

Hopa, vine mr. Gabriel, şeful ştafetei Sportul Feroviar. Nu reuşesc să desfac chip-ul, deşi eu trebuia să fiu teoretic cel odihnit şi dibaci, până la urmă plec în cursă. Repede, evident, de zici că aveam de făcut o tură de stadion. Tura mea are 11 km, pleacă din Panduri şi se termină la Arena Naţională, e ca naiba, să vezi distracţie la întoarcere, cum ajung eu la sosire.

Toată lumea e a mea, până încep să gâfâi, şi aici vorbim de sute de metri, nu de 11 km, aşa că o las un pic mai încet, că nu mă mai văd camerele…

11 km, dar cu o coborâre, bdul Unirii nu prea îmi place, toate bune şi frumoase până pe la km 8, când lipsa de pregătire începe să îşi spună cuvântul. Ceva apăsare pe gambe, ceva oboseală, ceva lipsă de concentrare. Încep să îmi fixez câte un alergător şi să îmi propun să îl ajung, pentru că altfel intru în ritmul celor care aleargă maraton, şi nu este cazul. Aş vrea eu să depăşesc ştafete, dar nu sunt aşa de multe şi nici aşa de lente ca să mă hrănesc emoţional din mici victorii. Plecasem cu un pace de vreo 4:33 min/km, care nu avea legătură cu pregătirea actuală şi cu realitatea, şi acum se transformă în 4:42 min/km, ceea ce era încă rezonabil, dar trebuia apărat.

Bulevardul Muncii parcă nu se mai termină, începe să îmi fie sete, şi mă apucă nervii. Hai măi Mila, hai odată, că nu mai terminăm aşa! Hai-hai, uite Arena, uite tricoul cu Rapid al colegului, hai, că se termină.

002Predau ştafeta şi mă întorc vioi spre Piaţa Unirii, hotărât să alerg uşurel. Hotărârea m-a ţinut fix 150 m, apoi gata, la pas. Am luat o sticlă de apă şi am oprit ceasul, că nu mai aveam nici un chef de alergare. Am mai clămpănit un pic din palme, deja maratoniștii erau la km 33, şi asta îi doare.

Dacă tot venea Mihai, am zis să mă mai mişc şi eu, că tot eram nevorbit. În plus, dublam probabilitatea de apariţie în pozele oficiale, pentru că acum eram şi eu cu un maratonist. Aşa că am mai dat un pic din picioruşe în alergare, până am trezit genunchiul, pe la Podul Izvor şi am dat bir cu fugiţii spre zona de sosire.

Ştafeta noastră îşi propusese 3h:40min, timp fezabil, prin munculiţă a ieşit un 3h:31min la brut şi un timp de 3h:28min la net, care ne gâdilă în mod plăcut orgoliile şi genunchii betegi. Locul 40/772 de ştafete ne face să umblăm cu spatele şi mai drept şi cu pieptul umflat, pe care atârnă strălucind în soare medaliile.

Am o febră musculară complet jenantă. Sper să reuşesc să introduc în program măcar o alergare pe săptămână la pădure, pământul este cu totul altceva decât asfaltul.

Eu sunt ciufut şi critic, dar nu îmi place să fac morală. Acum o să fac, măcar un pic. Ştiţi ce mă miră, mereu? Ne dorim o cursă ca afară, atmosferă, spectatori, zeci de mii de participanţi. Vin mii de susţinători la cursă. Mereu aşteptăm să ne încurajeze cineva, să ne aplaude. O singură mirare am. Dar noi, ăia care alergăm, care aşteptăm la ştafetă, de ce suntem aşa zgârciţi cu aplauzele şi încurajările, frate? De ce nu îi încurajăm, de ce nu îi aplaudăm pe ceilalţi, mai ales pe cei de la probele lungi?

Săptămâna strânge abia 8.28 km acvatici, vreo 39 km călare şi vreo 22 km alergaţi. Puţini, dar mi-au făcut o poftă de mâncare….

Comments

comments

Previous

Știri pe scurt. Rezultate

Next

Alergare record cu donație asigurată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also