La Mount Marathon, pe undeva în Alaska, traseul e lung de doar 5km. Dar se urcă și se coboară abrupt și periculos.
Penumbra din sală ascunde aproape complet chipurile oamenilor. Sunt cîteva zeci, mulți șezînd pe jos, pe podeaua din lemn de esență moale a sălii gimnaziului din orășelul Seward, statul Alaska (SUA). Cu toții privesc țintă spre un ecran mare pe care se proiectează imagini nu chiar plăcute. E mai întîi un scurt video în care se vede un bărbat agățat de rădăcinile unui copac, pe panta unui zid abrupt de stîncă. O bucată de piatră – de dimensiunea unei mingi de bowling – se desprinde de zid și în cădere îl atinge pe bărbat. Urmează fotografii cu o femeie în cădere liberă. Mîinile sale, picioarele sale par că încearcă să găsească un punct de echilibru, dar nu reușeșc. Totul se petrece pe marginea unei rîpe.
”Vrem să înțelegeți exact ce vă așteaptă aici. Ați semnat un formular prin care vă asumați faptul că veți alerga pe munte. Iar ocaziile de a da de dracu nu sunt chiar puține: porțiuni de zăpadă înghețată, stînci, pante alunecoase, cu noroi”. Vocea bărbatului care se află la laptopul de pe care au rulat imaginile încheie grav: ”Aveți de alergat doar vreo 5 km. Dar asta nu e o cursă oarecare”.
*****
Totul se pare că a început cîndva, prin primii ani ai lui 1900. Atunci, la un pahar de tărie, într-un bar din micul port Seward, doi bărbați, pescari, ar fi pus la cale un pariu. Unul dintre ei credea că poate să urce și să coboare muntele din apropiere în mai puțin de o oră. La prima vedere, Mount Marathon e unul ușor de făcut, are doar 906 metri înălțime. Dar e un munte aspru. Bărbatul care și-a propus să alerge în mai puțin de 60 de minute avea să piardă pariul.
Dar provocarea a rămas. Din 1915 încoace, aproape an de an, a avut loc Mount Marathon Race. E a doua cea mai veche cursă din Statele Unite. Mii de alergători și-au propus, de atunci încoace, să coboare sub bariera de o oră. Doar puțini reușesc. Din 1964 se organizează o cursă exclusiv pentru femei și una pentru juniori (sub 17 ani).
Sunt mai multe lucruri care fac Mount Marathon să fie un eveniment unic în lumea alergării. Este întîi de toate, o cursă cu un număr limitat de locuri (cîte 350 pentru bărbați și respectiv femei). Se încearcă astfel să se limiteze impactul negativ asupra mediului. Apoi, la start se pot alinia întîi de toate, numai alergători care au mai terminat cursa în anul anterior (au prioritate primii 225) sau în mai mulți ani consecutiv. Lor li se mai adaugă cei care beneficiază de o invitație. Altfel, începătorii trebuie să aibă răbdare, noroc (la o loterie ce se organizează în avans cu trei luni) sau să fie dispuși să plătească bine.
În sala de clasă unde s-au prezentat imaginile deloc optimiste despre care am pomenit mai sus erau ”bobocii”, începătorii. Ei se strîng acolo în seara de dinaintea cursei și speră să prindă ultimele numere de concurs. Fiecare dintre ei poate cumpăra bilete de loterie, oricîte dorește, la prețul de 10 dolari bucata. Dintre posesorii de bilete se trage la sorți un singur cîștigător. Dar nu e totul pierdut. Alte locuri (cîte zece la masculin și la feminin) sunt vîndute apoi la licitație. Anul acesta au fost alergători care au plătit chiar și 3.500 de dolari pentru un număr de concurs. Toți banii astfel cîștigați sunt folosiți ulterior pentru organizarea cît mai bună a cursei.
*****
Invariabil, Mount Marathon se organizează pe 4 iulie, de Ziua Independenței, sărbătoarea națională a Statelor Unite. Nu e de aceea de mirare că mulți aleargă atunci în șorturi cu steluțe și culorile steagului federal, iar acest lucru nu ofensează pe nimeni, dimpotrivă. Patriotismul are însă și o componentă locală. Oamenii din Seward văd cursa ca pe un bun al lor – sunt familii care se mîndresc cu participarea de-a lungul a trei generații – și nimic nu îi face să fie mai mîndri decît atunci cînd acolo cîștigă cineva din statul Alaska. O singură dată a fost altfel, în 2014, cînd la concurs a participat și bine cunoscutul Kilian Jornet, care avea să cîștige cu 41min:48sec, un nou record al traseului. Tot atunci, proba fetelor a fost cîștigată de prietena lui Kilian, suedeza Emelie Forsberg, care și ea a stabilit un record: 47min:48sec.
Doar un an mai tîrziu, entuziasmul local a ajuns la paroxism după ce un biatlonist din Anchorage (desigur, Alaska), David Norris, avea să ”smulgă” 22 de secunde din recordul lui Jornet și să îl readucă ”acasă”. ”Ne-ai făcut fericiți. Cursa asta înseamnă atît de mult pentru noi”, avea să sune unul din miile de mesaje de felicitare primite de Norris după victoria sa. La fete, timpul lui Forsberg este pe moment de neatins.
*****
Spre deosebire de concursurile obișnuite, Mount Marathon nu are un traseu fix. Alergătorii știu că pornesc de la linia de start și trebuie să ajungă pe platoul care reprezintă vîrful muntelui și apoi să se întoarcă cît mai repede. Altfel, sunt liberi să își aleagă singuri traseul. Sunt mai multe opțiuni, care de care mai periculoase.
La urcare se poate prin stînga, printr-o zonă plină de rădăcini și crengi sau prin dreapta, o zonă mai stîncoasă, cu un traseu mai scurt. Oricum, pe unde ai lua-o nu prea poți evita porțiunile cu pantă abruptă (înclinația medie a traseului e de 34 grade, cea maximă de 60), zonele cu noroi sau pietre alunecoase, marginile de prăpăstii. Se urcă cel mai adesea aplecat, cu mîinile împingînd în coapsele picioarelor. Diferența de nivel e de aproape de 1000m pe un traseu lung de circa 1,5 km. La coborîre, cine are picioare puternice se ”prăvălește” literalmente la vale, dar vrînd-nevrînd trebuie să treacă și prin zona unei cascade, cu o porțiune de apă adîncă și repede, ce te poate doborî.
Rar să ajungă cineva la finiș fără să aibă julituri sau cel puțin să fie plin de noroi din cap pînă în picioare. Cel mai dramatic moment din istoria Mount Marathon s-a înregistrat în 2012, cînd Michael LeMaitre, un alergător în vîrstă de 66 de ani a dispărut pur și simplu pe munte. Se afla la coada plutonului de competitori, a fost văzut ultima dată în zona falsului vîrf, pe platou, dar nu s-a mai întors. Corpul său nu a putut fi găsit. Au urmat doi ani de procese între organizatori și familia lui LeMaitre, o îmbunătățire a protocoalelor de salvare, a condițiilor de participare. Asta nu exclude riscurile deja știute, dar nici dorința a tot mai multor alergători de a participa la această cursă specială.
Sursă și foto: Outside Magazine. Text publicat inițial în revista Alerg #37.
Romanian
English
