Maaare noroc am cu sărbătorile astea! Maaare. Din două motive, pe care le detaliez mai jos. Așadar, jurnal de atlet urban săptămâna 2-8 aprilie 2018.
Așadar, motivele ar fi:
#1. Apare oferta de abonament de Paște la piscină, și eu sunt cu abonamentul pe terminate. Și # 2, în sfârșit, se închide piscina pentru două zile, pot să îmi iau și eu liber, fără să mă mustre conștiința și fără să mi se pară că ies în pierdere.
Nu mai am niciun chef de provocări și de chinuri auto-impuse, de genul “hai să înot mai mult”, hai să înot mai repede, parcă aș trage la jug în fiecare zi. Mila, ia-o tată mai lejer, că nu te aleargă nimeni. Mă bălăcesc lent și liniștit, reușind să adun chinuit 15 km înotați în 6 zile. Într-a șaptea zi își ia până și Dumnezeu liber. Și personalul de la piscină, și nu îmi lasă un rând de chei.
Vineri am plusat la experiențe cu o zi de post, tot era zi liberă și fără mare consum de energie. Vinerea Mare merită un motiv mai bun pentru post, sincer să fiu, dar eu nu sunt convins că veganii ajung neapărat în rai. Oricum, dacă ajung, acolo vor găsi toate babele antipatice și cu mustăți, așa că nu cred că au făcut o mare afacere. A, și cățelul lui Andrei R.
Postul, descoperit acum vreo două luni, mi s-a părut interesant. Niciodată nu am fost prea matur, până și acum, la vârsta asta, tot mai am chef de provocări. Dacă nu mă concentrez pe ideea că îmi este foame, timpul trece ca nebunu. Dacă apare însă ideea că aș mânca cevaaaa…. Băutul unei căni cu apă este doar o amăgire plină de frustrări sau stoicism, depinde cum preferi să reacționezi.
În definitiv este o chestie asumată, nu te obligă nimeni. Cam după 18 ore de la ultima masă postul începe să mi se pară o idee stupidă. Mai beau o cană cu apă… După 20 de ore este cu adevărat o idee stupidă. Încă o cană cu apă… După 24 de ore mi se pare că aș putea să nu mai mănânc niciodată, sau măcar în următorii 10 ani. După 24 de ore și 10 minute mănânc metodic, molcom. După 26 de ore termin de mâncat…
În oarecare măsură am asemuit postul cu alergarea unui maraton. O chestie care nu este necesară, care devine neplăcută la un moment dat, dar are așa, o ușoară notă de triumf, o victorie a spiritului asupra fizicului. Dacă s-ar da și medalii, eventual în formă de savarină, ar fi perfect.
Duminică, prima zi de Paște, am ieșit la alergarea rituală din Tineretului, pretext să ciocnim un pahar de vin roșu, tare și sec, promo pentru Semimaratonul Bucuriei de la Urlați. Se poate spune cu adevărat că alerg din an în Paște, nu mai alergasem de vreo lună și jumătate. În ultimele 10 luni nu cred că am adunat 100 km alergați, mi-e și frică să verific, să nu iasă 50 km.
Acum ies la alergare într-o zi cu soare, cu imaginea lui Ludovic Orban alergând în treningul luat de la Federația care nu are treninguri pentru sportivi și cu coloana sonoră din Rocky în urechea foarte internă. Vibrând de nerăbdare și teamă, ca o fecioara tânjind după iubăreala legală din noaptea nunții, cu muzică imaginară în creier, am pus și un rămășag, lucru total nesănătos la starea mea actuală, de convalescent prelungit și bolnav închipuit.
Picioarele par să se mai miște, încă mai rezistă la un ritm de conversație blajină. Sunt aproape sigur că a fost cea mai lungă distanță din ultimele 10 luni, am reușit să trec de 9 km, cu o ușoară senzație de blocare a mușchilor de la picioare, dar nu foarte gravă. După atâta timp fără alergare principala suferință a fost a organelor interne, suferință de care uitasem.
Așa fusese și la începuturi, acum 9 ani, ca după o beție sinistră. Se bat cap în cap ficatul, stomacul, splina, rinichii, sus-jos, sus-jos, de le ia naiba, se amestecă într-un drob dureros.
Mi-era frică de alergarea asta. O să meargă, o să pot? O să mă doară genunchiul? O să mă doară spatele?
S-a putut până la urmă. Pariul pus cu mine era departe de a fi un pariu inteligent sau matur. Bă, dacă poți să alergi 9 km ai voie să te înscrii la semimaraton la Via Terezia, cam așa mi-am zis. Dacă nu, gata, la plimbare cu tine, pentru totdeauna. Dacă aș fi mai isteț, aș alege doar plimbarea, că au și probă de drumeție, dar nu sunt prea deștept.
Psihicul meu încă nu acceptă ideea de “a merge” la o cursă de alergare. Băi, e de alergare. A-ler-ga-re. Vrei altceva, mergi la o probă de mers. Asta pleacă de la un concept al lui Murakami, că toate prostiile îmi intră în cap, mă jurasem că dacă voi ajunge să merg la un maraton, ăla va fi ultimul. Alergare, chinuită, cu pași cât mai mici, mai amărâți, dar alergare să fie, ăsta era conceptul meu, deviza de bază.
La o cursă montană îmi șterg acest concept, am un alt cântar moral, care mă iartă dacă încep să o dau la pas. În aceste condiții, acceptând ideea că o să merg o mare parte din distanță, cu un timp limită de 5 ore, chiar dacă are o diferența de nivel de 1400 m, mi se pare că ar putea să fie primul meu semimaraton după o grămadă de timp. Ceea ce altădată era programul pentru o zi normală de week-end devine acum principala provocare pentru următoarele luni.
Un drăcușor se uită și la proba de triatlon de la VMT, că tot nu am înotat în ape deschise. Hi, doar gândul că salvamarii din județ vor fi plecați pe litoral în luna august nu era suficient, dar mi-am adus aminte cât push-bike văzusem când am fost la maraton acum vreo 3 ani, că era traseu comun cu bicicliștii. Să trec pe lângă înec, să merg la alergare, dar să mai împing și la bicicletă? Nu, lasă că e destul un semimaraton, nu am nevoie de mai multă umilință.
În rest, în ultima perioadă am început să fac ceva curățenie. Am ajuns să fac parte dintr-o groază de grupuri, nici nu mai știu dacă am vrut eu sau am fost adăugat fără să fiu întrebat. Unul dintre grupuri, intitulat fiind de sustinători, părea ok, până când a apărut un derapaj acuzator la adresa unui alergător. Să ajungi să dedici o pagină desființării unui om nu mi s-a părut în regulă. A greșit, poate nu este un personaj de lăudat, posibil, cine știe. Cine naiba este de lăudat, cine este fără de prihană? Ridicarea pietrei este un gest care de obicei este urmat prea ușor, iar mie nu îmi plac lapidările.
Ciudat pentru un hater ca mine, nu-i așa? Nu îmi place cineva, mă deranjează, pot să îl șterg din lista de prieteni, pot să îl critic, să am o opinie, dar nu mi se pare moral să asmut lumea asupra lui, că nu am niciun drept și niciun ascendent.
Așa că m-am retras din grup, probabil o autoexcludere înainte să fiu dat afară. Și cred că o curățenie de primăvară prin lista de prieteni sau a subiectelor urmărite nu poate fi decât benefică pentru karma.
Hai, la treabă, că m-am înscris la prima cursă din anul ăsta. Bine că e abia în august.
Romanian
English