Mă conving din ce în ce mai mult că sunt un om sucit. În timp ce toată lumea postează ca să-şi distreze şi să-şi bucure prietenii, eu scriu mai mult ca să îmi binedispun duşmanii. Așadar, noi amănunte de pe ”frontul” unui (încă) alergător
Din cauză că mie mereu mi se întâmplă diverse chestii rele iar eu vin repede aici să mă vait, duşmanii, care mă urmăresc credincioşi, când văd că am depus ceva se reped la articolul meu cu bucurie şi speranţă: ”Iar a păţit ceva Grizon! Poate chiar a păţit-o rău de tot şi ni se anunţă data înmormântării…”.
Textul de față se înscrie și el în categoria: Capra vecinului Grizon e bine mersi… pielea ei se usucă frumos pe gard.
Taică-miu, generos cum era el, mi-a dat câteva sfaturi bune şi câteva gene proaste. De când eram eu mic copil îl ţin minte văitându-se de şale. La intervale de un an sau doi, când avea puseuri de vrednicie şi îl apuca ridicatul de greutăţi, de la sacul de varză toamna, la mutat mobila sau maşina de spălat, se apucă cu vitejie de treabă şi deodată auzeam un răcnet şi îl vedeam rămânând încremenit. Fața încrâncenată, respiraţie rapidă, îngheţat ca o statuie exact în poziţia în care îl prindea criza, începea să se vaite folosind un limbaj zdrențăros.
Toată lumea începea să se agite în jurul lui, numai el rămânea absolut nemişcat, dar excesiv de vocal. Apoi i se aplicau diverse tratamente mai mult sau mai puţin băbeşti, de la fierul de călcat încins sau sticla cu apă fiartă puse pe şale, trecând prin finalgon, diclofenac şi pus copil să îl calce pe spinare în lipsă de urs, dormit pe o blană de oaie ca să-i dea ei durerea etc.
Fie aplica, fie nu aplica tratamentele, tot cam o lună îl ţinea. Avea o colecţie întreagă de brâie (pluralul de la brâu), cele mai spectaculoase fiind cel din blană de iepure şi cel făcut după modelul corsetelor medievale, dar la care în loc de fanoane de balenă cum se puneau pe vremuri, al lui avea benzi fine din oţel, făcute la fabrica de proteze, iar când îl strângeai pe lângă corp trăgeai din el cam şase metri de şiret cilindric, alb, subţire.
Mi le-a lăsat moştenire şi pe astea, deşi o perioadă le foloseam amândoi, alternativ, eu începând cu problemele de coloană de pe la 25 de ani. Mai târziu mi-am mai luat şi eu vreo două modele moderne, cu arici.
Zilele trecute, în timp ce mă străduiam să montez un scaun tip Ikea și eram aplecat asupra lui înconjurat de piese din lemn, şuruburi şi scule, mi-am adus aminte brusc de bietu’ tata, pentru că am tras un răcnet exact cu vocea lui şi am rămas înţepenit într-o copie perfectă a figurii de bază pe care o performa el: rigiditate a corpului, respiraţie precipitată, gemete disperate la cea mai mică mişcare. Doar la înjurături îl tăiam de departe, experiența mea de șantier făcând diferența.
Deci pe mine m-a pocnit când eram aşezat pe covor, cu o şurubelniţă în mână. În momentele următoare dorinţa mea cea mai mare era să mă târăsc până la cel mai apropiat fotoliu, să mă urc în el şi să mor acolo. După vreun sfert de oră de tatonare prin deplasări milimetrice ale corpului încolo şi încoace, căutând o direcţie în care mişcarea să doară doar foarte tare şi nu îngrozitor, ajunsesem cu greu la baza fotoliului și abia de acolo începea chinul adevărat. Viteza era la limita la care ochiul poate discerne mișcarea, gălăgie în schimb ca la un concert rock cu urlete inspirate.
Ca s-o scurtez, a doua zi eram la doctor, iar scaunul e încă neasamblat. D-na doctor, distinsă profesoară universitară, după ce a notat descrierea simptomelor: “dureri lombare pred drepte – după un efort prelungit” a dat și verdictul “lombagie acută mixtă activată musculo-ligamentar”. Asta a dat dînsa, iar eu, la recepţie, am dat la schimb 350 de roni cash.
Nu mă vait, astea sunt preţurile, iar dumneaei a fost drăguţă, a ţinut cont că refuz fizioterapia (am eu nişte superstiţii legate de fizio), deşi s-a cam încruntat, pentru că era un domeniu în care chiar puteam fi scuturat de bani şi m-a dus direct la sala de kinetoterapie unde m-a prezentat antrenorului şi i-a spus ce tip de tortură să-mi aplice.
Alţi bani, dar ţin cont că în 2006, după primul meu maraton, am avut o criză de șale care m-a împiedicat şapte luni să alerg, până când, exact în aceeaşi clinică și în aceeaşi sală de kineto, nişte antrenori tinerei m-au pus pe picioare. Tinerei sunt şi cei de acum (când am fost prima oară cred că cei de acum erau în şcoala primară) şi sper să fie la fel de competenţi.
Cum e când te doare spatele? Mulţi dintre voi, colegii mei de generaţie ştiţi foarte bine.
Ca să nu mai spun că în tinerețe mai era cum mai era, dar acum, mersul şi ţinuta la care te obligă durerile îţi adaugă în ochii publicului spectator cel puţin douăzeci de ani peste o vârstă şi aşa înaintată.
Mersul pe stradă, specific, e foarte lent, târșâit, aplecat înainte şi ușor într-o parte, cu palma de pe partea durerii lipită la spate pe șale, înaintând cam în diagonală, fiecare bordură fiind o provocare atacată după un studiu temeinic şi calcule îndelungi, în timp ce trecătorii, mulţi şi grăbiţi, se strecoară nervoşi pe lângă tine, ba câte un binevoitor chiar te atenționează: ”Vezi că te caută moartea pe acasă şi tu încurci lumea prin târg”.
Mă consolez, cum m-am consolat de fiecare dată, cu faptul că acest gen de suferinţă specific umană se datorează exclusiv poziţei verticale şi mersului biped.
Pentru că omul primitiv, când a coborât din copac, s-a ridicat în două picioare şi s-a bucurat să vadă până departe în preerie, în plus şi-a eliberat mâinile pentru a putea purta unelte, apoi a scos un răcnet groaznic, a aruncat uneltele şi s-a apucat de şale. Şi de atunci tot aşa, şi eu la fel, că parcă v-am spus, aveam o şurubelniţă în mână care a ajuns sub dulap.
Sănătate multă va doresc.
P.S. Sunt convins că dacă m-aș hotărî să port obiectele de recuzită menționate, corul reunit al prietenilor și dușmanilor mi-ar sugera cu insistență să îmi schimb porecla din ”Domnul Grizon” în ”Domnul Târâie-Brâu”.
Romanian
English