După cum aţi observat, eu sunt un spirit liber dar împrăștiat, şi de aceea, deşi mă străduiesc mereu să îmi păstrez subiectele între limitele normalului şi bunului simţ, uneori le mai scap afară din perimetru. Așa și acum, când e vorba – chiar dacă nu direct – despre o problemă a unor alergători
Subiectul care urmează este fără greş extra-perimetral şi oarecum şocant, de aceea invit prietenii care se ştiu persoane fine, educate și sensibile, să renunțe la a citi mai departe. Una dintre cele mai insolite descrieri ale organismelor vii evoluate este că ele ar fi, în esență, tuburi digestive umblătoare, deservite de tot felul de organe, ba chiar şi de creier, și protejate la contactul cu atmosfera de pene, solzi, blană, sau haine.
Indiferent cât de complicată este structura care îl deservește, tubul digestiv are un caracter unisens adică pe la un capăt intră substanțe hrănitoare, iar pe la celălalt ies substanțe mult mai puțin hrănitoare (în acest punct, sensibilii care încă nu au leşinat sunt rugaţi să se retragă în linişte, adică fără să dea unlike). Această structură tubulară unisens fiind însăși structura vieții, este atât de puternică încât poate îngenunchea şi cea mai înaltă tehnologie aerospaţială, poate da peste cap programe NASA cronometrate cu ceasuri atomice.
Asta am aflat-o dintr-o carte pe care o citesc acum, Endurance scrisă Scott Kelly. Omul a stat un an întreg pe Staţia Spaţială Internaţională (ISS), după ce, mai înainte, aterizase pe portavioane, pilotase navete spaţiale etc. Trăieşte într-o lume unde se întâmplă lucruri greu de imaginat.
Iată un exemplu (categoric extra-perimetral). De când NASA a renunțat la navetele spaţiale care deprinseserăa prostul obicei de a exploda în misiune, timp de nouă ani toate plecările oamenilor către ISS s-au făcut cu rachete Soiuz, de pe cosmodromul rusesc botezat „Baikonur”. Baikonur este şi un oraş la vreo 150 km de cosmodrom, experţii sovietici în dezinformare botezând cosmodromul cu acelaşi nume ca să-i deruteze pe spionii din Vest.
Ei bine, după ce Scott şi ceilalţi doi membri ai echipajului s-au îmbrăcat în costume spațiale şi etanşeitatea acestor costume a fost verificată cu grijă de tehnicienii cosmodromului, totul sub ochii rudelor, specialiştilor, oficialilor și camerelor de luat vederi, care erau cu toţii dincolo de un mare geam, au făcut cu mâna publicului, au primit OK-ul de plecare şi s-au suit întru-un vechi autobuz care i-a debarcat în fața rampei de lansare, fix la rădăcina Marii Rachete Soiuz. Acolo, pe loc, înainte să plece autobuzul înapoi, toți trei şi-au desfăcut costumele la mijloc și au făcut pipi pe roțile autobuzului, dispreţuind total verificarea etanșeității şi regia aferentă. Și asta pentru că la primul zbor cu om din Baikonur, Iuri Gagarin a făcut pipi pe roata mașinii care îl adusese, probabil din cauza emoţiei, fiind el aproape sigur că e ultima dată în viaţă când face aşa ceva.
Şi aşa a rămas de atunci. Femeile cosmonaut, pentru că la ele treaba este ceva mai complicată, vin cu o sticlă cu urină personală și o varsă pe cauciucuri. Fără nicio discuţie. Este una dintre multele superstiții astronautice pe care rușii le respectă cu sfințenie, iar musafirii americani, europeni sau japonezi trebuie să le respecte şi ei, sau să plece pe jos la ISS. (Să vă spun despre preotul ortodox care ţine de fiecare dată o mică slujba şi stropeşte racheta Soiuz cu aghiasmă, indiferent dacă la bord se suie catolici, musulmani, evrei sau budişti japonezi?).
Ei bine, citind cartea lui Scott Kelly şi cum a fost el obligat de câteva ori, la fiecare plecare, să repete gestul lui Gagarin, mi-am amintit cum şi pe alergătorii care bântuie prin parcurile orăşeneşti, sau mai rău, care sunt la concursuri între mii de participanţi, îi pocneşte uneori aceeaşi necesitate naturală, dar lipsită total de graţie, de eleganţă şi de înţelegere din partea publicului spectator. Şi brusc se găsesc în fața unei dileme dure: rezolvă sau rabdă?, neexistând variante cu sticle aduse de acasă…
Subiectul este dureros mai ales pentru alergătorii mai în vârstă, ştiut fiind (sau nu) faptul că vezica îşi reduce volumul cu vârsta, până la o treime din capacitatea proiectată iniţial. Şi dacă vedeţi uneori un alergător retras într-un colţ, care încearcă în acelaşi timp să rezolve o problemă dar şi să creeze impresia că el de fapt nici măcar nu e acolo, şi că oricum nu face absolut nimic… ignoraţi-l!
Pentru că într-un moment crucial al Civilizaţiei, când Omenirea se desprindea de bulgărele de pământ pe care se născuse şi pornea cu admirabilă îndrăzneală spre cucerirea Stelelor, Galaxiei şi Universului, în acel moment decisiv, zic, marele erou Iuri Gagarin s-a pitit după roata autobuzului ca să rezolve o problemă.
Romanian
English