Este unul dintre cei mai curajoși oameni pe care îi cunosc. Aleargă de vreo opt ani și o face mereu cu bucurie, fără să caute recorduri, aplauze sau premii. Pur și simplu se bucură să facă mișcare. Merge pe bicicletă, merge pe munte, face cățărare cu aceeași plăcere a gestului gratuit făcut și în alergare. Asta nu înseamnă că nu se implică total. Dimpotrivă. După cum la fel se implică și la serviciu, în acțiuni civice, în viața prietenilor, dar mai ales în creșterea celor doi băieți frumoși pe care îi are.
Diana Gal este una dintre cele mai brave femei pe care le cunosc. Acum s-a decis să alerge cu un scop: să strângă bani pentru achiziționarea unui cardiotocograf wireless, ce ar ajuta mamele care nasc la maternitatea Filantropia să o facă în condiții mai ușoare.
La nașterea ultimului băiat, acum aproape un an, la Filantropia, Diana Gal a avut parte de îngrijire bună, de un medic implicat, care a susținut-o în ideea de a naște normal, după o cezariană. Campania de strângere de fonduri pentru achiziționarea aparatului e modul ei de a mulțumi pentru toate acestea.
Cine dorește să doneze o poate face accesând această pagină.
Între timp, ca o avanpremieră la revista Alerg # 24 (care apare cu ocazia semimaratonului București de duminică 17 mai), vă oferim un text al Dianei (dintr-un grupaj mai amplu), care vorbește despre frământările, temerile și bucuria de a face mișcare în timpul sarcinii.
”Am fost activă și în prima sarcină, dar practicând mai ales alte sporturi, în special înot și aquagym. În schimb, a doua sarcină am început-o cu o cursă de aproape 200 km cu bicicleta, așa că aveam o formă destul de bună și mi-am permis să alerg și să fac spinning (n-am mai ieșit cu bicicleta pentru că mi-a fost teamă de accidentări).
Recunosc că în luna a 2-a am făcut pauză de sport de anduranță, dar în următoarea am alergat (foarte încet, e drept) un semimaraton. Am păstrat acest nivel de efort până la intrarea în luna a 5-a. Apoi am scăzut distanțele, iar din luna a 8-a m-am limitat la cel mult 10 km alergați o dată, până în ultima săptămână când am îndrăznit o tură de 11 km… Am avut cam o alergare mai lungă pe lună și câteva mai scurte pe săptămână. Eu oricum nu alerg foarte mult, așa că am păstrat nivelul cu care eram deja obișnuită.
De-a lungul sarcinii m-am simțit din ce în ce mai greoaie din punct de vedere fizic. Respiram tot mai greu, parcă mi se termina oxigenul, parcă nici carboloading-ul nu se mai făcea ca de obicei. Psihic însă, m-am simțit excelent, poate chiar mai bine decât la multe din alergările dinaintea sarcinii. Da, capacitatea fizică mi-a fost evident afectată, în special după luna a 5-a, în schimb dorința a rămas la fel ca înainte. Mai menționez și că în prima jumătate a sarcinii am făcut destul de mult yumeiho, ceea ce m-a ajutat atât la menținerea în formă cât și la naștere.
Pot spune că sarcina a evoluat excelent, nu am avut momente dificile. De fapt, am avut mici temeri pe final, că David nu părea să se grăbească să vină pe lume. Tocmai de-asta am și alergat în ultima săptămână de sarcină, țineam să am naștere naturală… Deși, până la urmă, nu știu dacă sau cât a ajutat alergarea respectivă.
Știam deja de la prima sarcină că, dacă nu există probleme deosebite, se poate continua mișcarea în măsura în care organismul e deja obișnuit cu activitatea sportivă. Medicul care mi-a urmărit sarcina în ultimul trimestru era oarecum la curent cu activitatea mea și nu a încercat niciodată să mă oprească. Până la urmă, eu eram singura care simțea cum decurg lucrurile și m-am bazat mult pe ascultarea corpului.
Imediat după naștere, am început exerciții ușoare, pentru întărirea musculaturii afectate de sarcină. Apoi, de pe la 4 săptămâni, am început să cresc nivelul, pentru ca după 6-7 săptămâni să fac alergări ușoare si să ies cu bicicleta, pe șosea. Fizic eram capabilă de mai mult, dar bebelușul solicita destul de mult timp, pe care i l-am dedicat lui. Între timp, am ajuns la 9 luni post partum, încă alăptez, dar am inclusiv un maraton alergat, încet, e drept”.
Foto: Flavy Teo și Radu Cristi
Romanian
English
