În timp ce mă antrenez, în timp ce ce cîștig detașat propriul triatlon nu pot avea decît gînduri de o perversitate diabolică. Așadar, jurnal întîrziat de atlet urban, săptămîna 16-22 iulie.
Ciclic mă apucă niște perioade când vreau băncuță la portiță. Momente în care nu îmi mai place orașul, detest aglomerația și excesul de asfalt și visez doar grădină, flori, balansoar, grătar și seara băncuță la portiță. Magnetismul ăsta ascuns al băncuței, cu care o atrage nea Vasile pe coana Floarea la o bârfă mică și un taca-taca la ceas de seară, pe lângă amintiri din școală, de prin anul ’42. 1942.
Orășean get-beget, fără nicio aptitudine de supraviețuire la apă fără clor, budă fără fosă septică sau canalizare ori neputincios în fața insectelor rapace care vor să îți mănânce sângele, visez naiv la curtea personală, casa de la țară, legumele bio vai de mama lor, crescute singure printre bălării și la alambicul din magazie.
Am o groază de teorii și idei despre casa de la țară a orășeanului, pe care le debitez oricui are ghinionul să mă asculte și sunt tare curios de câte din principiile pe care le tot enunț se va alege praful când și dacă voi cumpăra un teren.
De obicei, amocul mă apucă în primăvară, este mult mai ușor să idealizezi viața la țară când nu sunt încă bălăriile de doi metri și nu te asaltează milioane de insecte care vor să îți fure mâncarea, să te înțepe, gâdile, ciupească, bâzâie, enervezeeeee.
Terenul trebuie să fie la maxim jumătate de oră de casă, cu acces lejer, formă rectangulară, eventual un deal și o apă în zonă. Tocmai realizez că trebuie să mă mut la Brașov sau să caut o viață la țară pe lângă Parcul Carol, Cișmigiu sau pe la Piața Unirii. Hai, merge și zona Eminescu-Polonă.
Cam așa visez-gândesc la fata morgana când înot în fiecare dimineață, pentru că am mai mult de o oră în care nu pot să vorbesc și doar bolborosesc în apă. Și gândesc, închipuindu-mi că sunt ceva între Moromete și Dinescu. Că îmi place șprițul, apreciez lăutarii și nu mă pricep absolut deloc la agricultură, ceea ce probabil este doar un detaliu, între noi, filozofii rurali fie vorba. Singura întrebare la care nu am găsit răspuns este cum naiba faci să produci bani din casa de la țară, în loc să îi toci, lucru pe care nu l-a aflat nici Dinescu.
Dacă aflu eu, vă țin la curent, ne vedem în piață, voi avea ceva levănțică de vânzare. Sau să o fac esență? Pentru saună sau pentru aromaterapie? Nu știu, oricum, unde merg eu va ploua intens, în mod sigur.
7 zile din 7 pontez la bazin, norma este de 2400 metri/zi, de la care fac rabat sâmbătă, dar asta este altă poveste. Doar 16,2 km înotați, la regim redus, nu prea de laudă.
Bicicleala a mers chiar bine, am prins niște zile fără ploaie și am făcut mai toate deplasările pe două roți. Cu mândrie raportez că am făcut vreo 150 km săptămâna asta, lucru care îmi place, mă destinde și mă transpiră, de am câte cinci schimburi mereu la mine.
Foarte tare și plăcut, mai ales dimineața, când este încă răcoare. Îi salut pe pândarii de la nou inființata Companie de Pază, care stau trântiți în niște scaune de plastic în fața Atheneului. Unul mai gras pare că tocmai naște, după poziție, cu picioarele puse pe alt scaun. Parcarea de la Cina este pe principiul “dezbracă-te că te …., îmbracă-te, că nu mai…”.
Scena se face și se desface în fiecare săptămână, cu niște macarale gigant, probabil este o Companie care câștigă din montări și demontări de scene. A, nu câștigă, cheltuie? Nu pot să înțeleg, pe bune. Teoretic nu avem locuri suficiente de parcare, parcarea în centru este 10 lei/oră, în același timp parcările din centru sunt într-un permanent concert, festival, bairam, fiind ocupate cu tot soiul de spectacole și concerte, cu care duamna le scoate pe urmă ochii soliștilor, că uite câți bani au primit.
Sunt departe de a fi disciplinat în trafic, uneori mai încasez câte o mustrare verbală sau claxonată. Habar nu am, nu înțeleg de ce toată lumea are așteptări de la bicicliști, de ce naiba ei ar trebui să fie modelul de conduită pe stradă. Pietonii traversează în haită peste tot și la orice culoare a semaforului, mașinile nu semnalizează și trec pe roșu, numai eu/noi ar trebui să respectăm regulile. Care de multe ori mi se par absurde, cum este prostia aia să cobori de pe biclă dacă ești pe trecerea de pietoni. Pe bune, la ce ajută asta? De ce nu se dau și șoferii jos din mașină în intersecție, ca să nu fie accidente din cauza vitezei? Să facem și regula asta, toți șoferii trebuie să împingă mașina în intersecție.
Oricum, nu pot să înțeleg de ce naiba nu se fac mașini ecranate. Fără semnal la telefon. Pac, ești la volan nu mai ai semnal la telefon. Ar fi o măsură de bun simt și necesară. Ia, să vedem cum mai postați în trafic, așa se rezolva și problemele de trafic.
La capitolul reușite pot să menționez și o nouă dovadă de maturitate, în vreo două dimineți am trecut cu puțin peste 50 km/oră pe coborârea de la Polivalentă, strângând puțin din gluteuși la ideea că poate după curbă apare vreun obstacol, când mi-e lumea mai dragă și viteza mai mare.
Cu alergarea nu pot să spun că am strălucit. Zilele de alergare, teoretic, sunt marți, vineri și duminică. Pauză perfectă, alergare câte 7-8 km, lejer. Lejer pe naiba. Ies marți la alergare, stau în colțul blocului să pândesc sateliții, fac niște rotații dubioase și promițătoare de șolduri către vecina de la 3, sunt într-un șort cu lungime indecentă, mai dau puțin din craci într-o tentativă de încălzire și o iau la fugă. Fuga mă ține fix 50 metri. Am picioarele ca de plumb, nu pot să respir, mă opresc înainte să mă prăbușesc ca o legumă ofilită, ca niște spaghete fierte în exces.
Sperând că nu m-a văzut prea multă lume mă întorc acasă cu coada între picioare, vrând să dau impresia vecinilor că așa am eu schema de antrenament, să fac un sprint și să urc repede înapoi în casă. Miercuri sunt și mai zob dar reușesc totuși să îmi fac porția de alergare de 9 km, o singură buclă alambicată prin parc.
Abia sâmbătă îmi fac iar timp de alergare. Dar sâmbătă se încurcă lucrurile și ideile. Vine ideea nu prea hotărâtă a unui triatlon, așa, pentru mine. Plec de acasă pregătit, adică îmi iau un pliculeț cu izotonic și un gel promo rămas de la vreo cursă. După 12 luni în care organismul meu s-a alimentat de la sponsorul Apanova, de am aruncat pe motiv de expirare și un borcan de minune de CR7, hai să fac iar aroganța să iau niște suplimente.
Încep cam nehotarât cu înotul, încă nu aveam chef de triatlon, după 44 minute ies odihnit din apă cu 1520 m la bord, făcuți majoritatea în bras, așa cum i-aș face probabil într-o cursă. Alții ar face 3 km în timpul ăsta, treaba lor.
Deja intru în tiparul de cursă, am uitat acasă prosopul, așa că mă șterg cu ce apuc, neuitând să bag în timpul de tranziție și un duș sumar și uscare cu foenul, așa, de kiki, dar plec pe jumătate ud la bicicletă.
Ies cam leneș din vestiar, desfac lacătul și iau bicla la treabă. Cum asfaltul din Tineretului este varză am preferat să iau 29-er-ul, că pare mai comod pe denivelări și gropi decât o cursieră. Am un traseu de vreo 3,6 km, în 6 ture aș face ce mi-am propus, adică 20 km.
Primele două ture mă duce entuziasmul, următoarele plictiseala, abia pe la sfârșit îmi vine iar pofta de pedalat. La un moment dat mă luasem la o întrecere patetică pe urcare cu un moșulică pe care îl apucase spiritul competitiv și voia să îmi arate cum se urcă păntișoara spre Cuțitul de Argint. În final a cedat inteligent și am virat cu limba scoasă în direcții opuse înainte să ne dăm duhul.
Bicicleta s-a terminat după aproape 52 de minute, mult mai slab decât credeam. Las bicla, intru iar în vestiar, iau izotonicul și gelul și plec pe arcuri la alergare. Îmi este imposibil să îmi apreciez viteza, picioarele nu mă ascultă, iau câteva guri din bobâlca de izotonic, uitasem gustul de chimicale metalice și sorb gelul. Își face aproape imediat efectul, sau așa cred, dacă prin asta înțelegem niște neplăcute crampe abdominale, dar de’, acum mă simt și eu sportiv, niciun campion la trialon fără crampe stomacale. Probabil în kit ar trebui să fie și un sul de hârtie igienică.
Nu a fost cazul, am alergat cam fără țel, singurul scop fiind să termin distracția și încercarea de triatlon. După 10,6 km temperatura crescuse, entuziasmul era la pământ, bidonul de izotonic era gol și terminam alergarea cu un timp de peste 58 minute. Este probabil prima dată când scap pe câte un kilometru sub 5 min/km, sau poate a luat-o razna ceasul.
Timpul total pentru aproape olimpicul triatlon a fost de vreo 2h43. Distanțele au fost complet aiurea. Ca să fie triatlon olimpic mai trebuiau 20 km de bicicletă, deci ajungeam la un timp total probabil de 3h35, dacă vroiam să fac un triatlon sprint trebuia să fac înotul și alergarea la jumătate, cu un timp probabil de vreo 1h50 minute.
Nu am simțit niciun chef să mai adaug 20 km, deci un viitor triatlon olimpic este foarte puțin probabil. De la denivelări mă dureau mâinile și aveam o amorțeală neplăcută în zona lombară, deci, cu toată lăcomia mea, mă pot orienta doar spre zona de triatlon sprint, și ăla să fie soft, pe asfalt.
În principiu am fost mulțumit de idee și de rezultat. Am tot încercat să găsesc o motivație pentru care aș plăti o taxă de participare ca să mă întrec cu alți moșulici, dar nu mi se pare nicio scofală. Probabil de aia nu am stofă de campion sau de luptător. Îmi plăcea melodia aia, Paul, I think I told you, I’m a lover, not a fighter, și mi-e bine așa.
Duminică a fost ultima alergare a săptămânii, era doar de încheiere, am mai alergat 7 km, cât să trec 26 km alergați într-o întreagă săptămână.
Întrebarea care rămâne, mă gândeam înotând alene în apa de la piscină, este dacă e mai bine să fii un Depărățeanu obosit de Teleorman, un Topârceanu mucalit sau un Baniciu entuziast. Locuința mea de vară e la țară. Sau nu, naiba știe, dar nu scăpam de melodia și vocea lui Baniciu. Oare este vreo logică în migrația asta, mereu în altă parte decât acolo unde stai?
Orășeanul visează să meargă la țară și agricultură bio, cel de la țară nu știe cum să scape mai repede de acolo și să ajungă la oraș, la metrou și asfalt. Îmi aduc aminte cât de mirat am fost de un flăcău într-un oraș din Ardeal, acum vreo 10 ani. Ăsta avea o casă la curte, în oraș, așa cum visam eu. Țiglă, cărămidă, curte cu pomi fructiferi adevărați, nu panarame pitice care se usucă după 10 ani, iarbă cu trifoi, fără buruienile de la noi de la șes. Curte, copaci, casă, iarbă, rețeta perfectă pentru fericire.
Pe naiba, zice el. Rețeta perfectă să ai mereu de lucru, să se strice mereu ceva, să repari tot timpul. Nu visa decât să se mute la bloc, într-un apartament prost făcut de către un dezvoltator local, dar să fie un apartament nou, să se ocupe altcineva de problemele curente ale casei, că de aia are administrator de bloc. Cred că așa e omul, mereu nemulțumit cu ceea ce are, mereu în căutare de idealuri. Noi idealuri, că se schimbă tot timpul.
Am uitat să menționez meritele deosebite ale lui Suunto Spartan Trainer. Pe rezumatul a 4 ore de înot în mare am aflat că am avut o diferență pozitivă de nivel uluitoare, de 474 metri, ceea ce vă doresc și dvs, să urcați în amonte ca somonii, mai ales când înotați într-o apă limpede la mare. Sau măcar să vă luați ceasul potrivit.
Ilustrații: Ello.co
Romanian
English