vineri, mai 7 2021

Cum trecem peste accidentări, cum ne acceptăm corpul nostru limitat, de ce alergăm dincolo de un răspuns generic legat de sănătate și vitalitate? De ce ne temem când vitalitatea dispare? Sunt câteva întrebări la care putem răspunde mai bine când nu ne mai respectăm rutina de alergare sau când ne întrebăm de ce facem ceea ce facem.

[Adrian Dohotaru]

Am un cucui în călcâi. Îl simt ca un cui. Asta de când cu fasciita plantară. Și-l apăs masochist la fiecare pas. Cică, printre simptomele fasciitei plantare, o banală durere în călcâi e depresia. O fi o durere surdă, dar e sâcâitoare, mereu acolo ca să îți spună că ești vulnerabil, că îmbătrânești. O am de aproape un an deja, dar parcă s-a instalat de-o viață întreagă. Cucuiul din alergare mi-a facut mai înțeleaptă mișcarea.

Alergarea nu mai e ceva ce ți se cuvine, un dat al naturii, un talent. Libertatea din mișcare trebuie (re)câștigată, iar când durerea dispare, mă simt ca un nou născut. Mă dreg cu Hoka – talpă groasă, plus noi tălpici mai bune. Și din când în când nu mai calc pe cucui, nu mai bâzâie pasul a au-au, așa cum se întâmplă azi, la alergarea prin pădure, pe pământ, frunze și zăpadă, nu pe asfaltul dur.

Atunci corpul iese din închisoare, iar gândul calcă pe puf. Toate greutățile dispar, betoane, griji, cucuiul din creier care palpită la un miriad de gânduri stresate, cucuiul din talpă care strigă la fiecare pas. La finalul alergării ușoare, sunt recunoscător durerii că mă învață absența ei.

*******

Gata alergările de câteva săptămâni, e cea mai lungă pauză din viața mea. Mi-am făcut RMN, iar diagnosticul ortopedului e ruptură de menisc și operație în aprilie. Ruptura se adaugă fasciitei plantare care nu s-a vindecat, iar iarna mi-a declanșat din nou durerile la umărul drept.

Cum alerg de vreo 30 de ani, a nu face mișcare, a mă durea corpul la fiecare pas de mers lejer, e ca a-mi pune un căuș la gură. Teroristul e corpul meu, sunt prizonierul său. Nu mai pot alerga nici după copilul meu la locul de joacă, cum îmi cere, lucru pe care-l făceam de fiecare dată când ieșeam.

Când alergi de atâta timp, uiți de ce faci ceea ce faci. Simțurile se tocesc așa tare că, da, simțim plăcere, dar nu e rafinată, de gurmand. Mâncăm km din obișnuință, că trebuie să mâncăm.

Din cauza repaosului forțat, îmi dau seama mai bine de ce alerg. De regulă, viteza cu care gândesc, cu care ruminez, cu care trec de la o grijă la alta, de la rezolvarea unei probleme la altă problemă, e amețitoare. Cu toții suntem așa, în capul nostru e un vâjâit continuu.

Când alerg, de fapt meditez, acum sunt și mai conștient de asta. Ca să meditez, alerg fără ceas, fără să îmi impun un ritm anume, fără să îmi măsor pulsul, fără obiectiv de concurs. Corpul devine mai activ, iar creierul mai pasiv, se retrage în trup, nu mai caută să modeleze realitatea. Acceptă să fie modelat de corp, de geografie, de râu, de copaci, de iarbă.

Dar dacă totuși gândește ceva, se concentrează mai bine pe situația respectivă. Dacă creierul se golește de altceva, mișcarea, respirația regulată, ajută. Alergarea devine ceremonial atent de golire de semnificații secundare, de zațul pe care viața ni-l lasă, de simțul importanței utilitare. Otium, lasă negotium!

Totuși, găsesc soluții să mă simt bine. Cum nu alerg, fac forță în așa fel încât să nu îmi bușesc umărul. Cu o încălzire bună la început, plus un unghi care îl menajează, pot să fac flotări în casă, triceps la banca de lângă tobogan, tracțiuni pe tobogan, abdomene la aparatele de fitness. Stau la locul de joacă și cu Matei, dar mă și mișc, cât pot. Pe Timotei îl pot scoate cu bița în natură, că nu e aceeași presiune la pedalat ca la mers sau alergare asupra meniscului și călcâiului. Ultima dată am văzut cai și pădure.

Pot face acel căuș din gură să dispară, chiar dacă e în continuare acolo. Ideea e că în orice situație e o ieșire. Iar eu mi-am propus ca ieșirea să nu mai fie o evadare, așa cum gândim sportul adesea, ca ieșire din rutină, ca distracție.

Ci ieșirea să fie o intrare în corp. Să îl accept așa limitat cum e, să îi accept durerea, care se va intensifica odată cu bătrânețea, să îmi dau seama că mi-am pierdut acea inocență în care corpul e modelat să facă orice. Să mă resemnez și să jubilez. Cum altfel să apreciez viața și vitalitatea ei, dacă nu cunosc măcar o țâră de moarte?

Comments

comments

Previous

Cum îți îmbunătățește echipamentul de calitate nivelul de performanță sportivă?

Next

Nicu Buceanu. A alergat 5000 km

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also