Sau despre cum se poate rezolva foamea dată de efortul fizic, în vremurile postului Paștelui Ca și despre prima competiție mondială de alergare dedicată profiterolului, unul cu muuultă frișcă proaspătă și generator de curcubee în cerul gurii. Altfel, spus, jurnal de atlet urban săptămâna 25-31 martie 2019.
[Adrian Mila]
În general am o părere bună despre oameni, dar uneori reușesc să detest din tot sufletul pe câte unul. Dacă fac un clasament, excluzând oamenii politici, pe primul loc se găsește de departe cel care a inventat trecerea la ora de vară. Pe omul ăsta îl urăsc din tot sufletul meu. Pe cât de mult îl iubesc pe cel care a inventat ora de iarnă, pe atât de mult îl urăsc pe cel care mă face să dorm cu o oră mai puțin, chiar dacă probabil este același individ antipatic.
Și așa mă trezesc la o oră indecentă și am un deficit cronic de somn, acum apare Gigel ăsta, la ora 3.40 după ora veche și strigă. Milaaaa, scoalăăăăăă băăăă, Milaaaa, trezește-te! Oribil, trebuia împușcat. Probabil de aia a inventat paratrăznetul, de frică să nu îl trăznească (lui Benjamin Franklin i-a venit prima dată ideea asta tâmpită, să ne trezim ȘI mai devreme).
Ăla cu ora de iarnă, în schimb, cred că a fost așa, un soi de domnu Dragnea. Să dăm o lege, să doarmă mai mult toată lumea, sau să dorm eu cât vreau și le dăm și lor câte o oră, brut eventual, și băgăm o taxă de somn. Am o lăcomie de somn care ar fi grav taxată de orișice guvern responsabil sau consilier economic, care nu a învățat că tablourile se pun pe pereți, nu în pereți.
În fiecare zi merg la treabă, să fac norma. Că nu se mai poate numi plăcere, e datorie, e normă. Datoria de a face 2,5 km înot. Apoi mă sui pe biclă și fac drumurile care apar și la care pot să scap de mașină. Cu consecvența asta demnă de o cauză mai bună fac săptămâna asta 17,6 km înot și 132 km pe bicla, transport urban, cu care ard ceva calorii, dar nu destul.
Suntem în post. E mișto, adică e ofertă la halva, de exemplu. Când trec prin bucătărie sau pe la birou înțeleg prin ce a trecut Ulisse când nu reușea să ajungă acasă. Sirene, frate. Scila, Caribda. În stânga am halvaua, în dreapta am ciocolată și alune în coajă și cantuccini, toate strigă la mine “mănâncă-mă, mănâncă-mă”. Ochii văd, inima cere, stomăcelul vrea putere. Înotul face fomică, bicicleta tot așa, la ora 9 mor de foame și asta ține toată ziua, mai scap la o șaorma, la alte păcate.
Cred că trebuie să mă mut la un compartiment de contabilitate, că doar acolo e lume serioasă, cea mai serioasă lume fiind la ANAF, cam tot timpul personalul ronțăie câte ceva. La orice contabilitate care se respectă există câte un pachețel cu covrigei în sertar, niște sticksuri, crochete, se ia o gustărică la ora 10, o masă de prânz ca la nuntă la ora 12, o gustărică la ora 14 și ceva fructe înainte de plecarea acasă. În plus, avantajul la contabilitate este că toată lumea este foarte sănătoasă, în urma consumului regulat de ceapă și usturoi, că ce gust ar avea ciupercuțele, salatele și toate cele fără aceste antibiotice naturale?
Cred că la compartimentul contabilitate a fost inventată expresia “am fluturi în stomac”, doar că nu se referea la iubire, ci la fomică.
La alergare era și loc de mai bine. Vă ziceam, reușesc să îmi aglomerez viața într-un mod incredibil. În lipsă de seri libere îmi fac loc miercuri de alergare. Pe la prânz îmi iau liber. Gata, acum am timp doar pentru mine, îmi iau adidașii și plec la alergare. La 12, într-o zi de primăvară, sunt singurul chiloțar din Cișmigiu. Este straniu. Soare de primăvară, lumea îmbrăcată amestecat, în general prea gros, cei plecați de dimineață, printre ei hop-și-eu. E aiurea, mă simt ca și cum m-aș plimba dezbrăcat la Atheneu, ceea ce nu e prea departe de realitate.
Pensionari, mămici cu cărucioare și depresie post natală, bone, câțiva bețivi, și Mila dând ture prin ligheanul ăsta de parc, frumos parc, dar nu de alergat. De jenă am alergat ceva mai repede, cu satisfacția aia a chiulului de licean la Lazăr, că sunt în timpul programului, foarte plăcută chestia. Apoi am reușit să mai ies la alergare doar duminică.
V-am spus și săptămâna trecută, mă uit la taxele de la crosurile de anul ăsta și nu îmi vine să cred la ce nivel au ajuns. Probabil cam 5% din alergători se vor încadra în premiile oferite sau în câștigurile la tombolă. Restul de 95% de ce sunt conduși? Hai, mai scădem 1%, format din bloggeri care vor face un review favorabil, că au păpat gratis, dar restul ce motiv au? Atmosfera? Clasament (come on…)? Alergare cu prietenii? Tricoul alb (negru, galben, roșu) Roly, care se va alătura celor 50 de tricouri din dulap, din care 30 zgârie sau sunt prea mari/mici? Mâncarea de la final, care pentru unii, mulți, va fi sleită?
Nu știu, frate. Drept urmare am zis să vedem cam cât ar costa să avem o cursă cum vrem. Și așa a apărut provocarea Cupei Profiterolului de Primăvară. Sau cupa de primăvară a profiterolului? Nu contează. Poate fi și Coaliția pentru profiterolul familiei.
Prima etapă a avut loc duminică, cu un start de la opera de artă din Tineretului, poreclită, cum altfel, Mazzo Grosso. Traseul a fost de preferat prin parcuri sau străzi laterale.
Evitarea asta a poluării la o cursă urbană este ca și cum ai lua o cola zero la meniul Big Mac. Am alergat prin Tineretului, parcul Carol, str. Lămâiței, parcul Izvor, parcul Operei, cu un prim punct de refacere a forțelor la grill la Kaufland Basarab. Cu niște produse care nu voiau să stea liniștite în stomac am reluat alergarea către obiectivul final, cofetăria Liliana, mama profiteroalelor.
Chiar dacă lipsea înghețata de ciocolată, mie îmi place și combinația de înghețată de alune cu cea de vanilie. Parcă a mai scăzut la cantitate, ceea ce îl face mai abordabil, că prea era mare. Cu frișcă naturală lipită de cerul gurii și glicemia restabilită pornim agale înapoi spre casele noastre. Socializare este, produse este, stomăcelul nu ne mai doare, lipa-lipa, tropa-trop, și la trap și la galop.
În final am adunat 19,4 km, ceea ce nu mai alergasem de vreo doi ani, încă o confirmare a faptului că o nutriție adecvată poate face minuni la alergătorul amator. În plus, probabil că am ieșit și în câștig la calorii, probabil am ars cu vreo 2-300 de calorii mai puțin decât am mâncat.
Bugetul crosului a fost de vreo 80 de lei, ceea ce ne duce la o taxă medie de 20 de lei/cap de alergător, distribuită neuniform, asta e, proteine și carbohidrați. Ca medalie se poate pune frișca cu topping de ciocolată scursă pe piept, modelul asta oricum nu îl aveam.
Mai avem de testat (vorba vine, ca și cum până acum nu am mai trecut pe acolo) încă vreo trei crosuri către trei cofetării. Trupa decimată a fost susținută de către un fost pasionat de triatloane cu aromă de Fer, redirecționat spre ultramaratoane. Nu mai știu dacă el a spus sau doar bănuim noi, dar credem că această conversie a apărut ca urmare a faptului că la ultramaratoane se mănâncă mai bine și mai diversificat decât la Ironman. Nu o ții doar pe izotonic, geluri și batoane, mai ales după niște kilometri o dai în supe, slane și grătare, de care sunt pline punctele de alimentare, sau cel puțin așa cred eu.
Cu acest bilanț, mi se pare că am ieșit pe plus la acest cros al tinereții și al curcubeelor pe cerul gurii.
Martie se termină agreabil, mai bine decât a fost februarie și decât va fi aprilie, mai ales că are 31 de zile. Dacă am strâns ceva peste 82 h de activitate fizică înseamnă că stau bine după principiul “pentru o viață sănătoasă faceți mișcare cel puțin 30 de minute în fiecare zi”. Proporțional ar trebui să beau și 10 litri de apă în fiecare zi.
Martie are ceva peste 560 km cu bicicleta, peste 78 km înotați și 120km alergați.
Ultima confirmare a faptului că niciodată să nu fii prea sigur de culoarea verde a semaforului a venit acum câteva zile. Pedalam pe Calea Victoriei, la un semafor stătea un biciclist. Cursieră, respectă culoarea roșie, respectuos omul. Mă uit stânga-dreapta și dau pedală pe lângă el. Mă depășește în curând, parcă mustrător, se oprește în fața mea la următorul stop pe roșu. Ce să fac, mă uit stânga-dreapta, trec mai departe. Vine iar din spate, mă depășește și se oprește.
Mă ajunge și pe mine rușinea și mă opresc în spatele lui, puterea exemplului. Cu o intersecție goală stăm și așteptăm să se facă verde, apoi pornim în trombă, deja eram plictisit și nerăbdător. Evident, un pieton care nu avea treabă cu culorile semaforului se aruncă în fața lui, el este luat complet prin surprindere, că doar avea verde, cum să traverseze cineva pe verdele lui sfânt. Cât p’aci să ne prefacem într-un grup statuar de trei îmbârligați în două biciclete, de cred că stăteau o zi să sorteze la brațe și picioare. Evit la mustață carambolul și îi las să delibereze intelectual cum e cu verdele și cu roșul, și dus am fost.
Niciodată să nu ai încredere într-un verde, asta era morala.
În rest, aștept tura a doua în căutarea profiterolului de aur. Am merita cred și o sponsorizare. Sau să căutăm un profiterol vegan, raw-vegan, fără ouă, fără frișcă, fără gogoșele, fără înghețată. Profiterolul fără profiterol, profiterolul de post.
Romanian
English