De un an aştept Olympus Marathon. Mă rog, de un an fără două săptămâni, că vreo două săptămâni au fost necesare pentru cicatrizarea rănilor psihice după ediţia de anul trecut.
de Adrian Mila
Vineri am plecat spre Paralia Katerini. Am făcut rezervarea din ianuarie, de când făcusem şi înscrierea la concurs, preţ mic, condiţii decente. Aşa părea.
Eu când plec la drum, plec de dimineaţă, domnule. De ce îmi stric somnul trezindu-mă la ora 3.30 nu ştiu, dar probabil pot să dezvolt o justificare uşurică.
Am ajuns fără probleme în vreo 9 ore şi jumătate de la pornire, ne cazăm şi mergem repede la plajă. Hotelul este relativ izolat, la marginea de nord a staţiunii, ceea ce înseamnă că am o plajă cu nisip fin şi care nu este aglomerată. Evident că după trezirea matinală adorm pe plajă, dar scap fără arsuri şi cu o baie în marea caldă. Probabil că în continuare ar fi mai util şi mai înţelept să mai dorm câteva zile pe plajă. Pentru că este singurul loc în care se poate dormi.
În hotel ne bucurăm de prezenţa unor şcoli de copii din Republica Moldova. Cred că a trecut prea mult timp de când aveam copil şcolar, sau am un copil foarte cuminte. Pentru că juniorii ăştia sunt pedeapsa lui….. nu ştiu cui trimisă la noi în hotel, sunt biciul lui Dumnezeu multiplicat de vreo 60-70-80 de ori (sunt două autocare). Nu pot să discute pe un ton normal. Nu pot. Urlă, se zbat, chiuie, urlă, strigă, urlă iar. Trântesc uşile, tropăie cu papuci, probabil din lemn după cum sună pe gresie, bat la uşă ca nişte trupe speciale (şi tot ca trupele speciale uneori greşesc uşa). Toate astea se întâmplă pe hol sau în spaţiile comune sau în faţă uşii sau ferestrei noastre. Nu ştiu cu ce se ocupă părinţii lor, dar le bănuiesc kinderilor un viitor interesant, nu insist pe subiect că dau în alte-alea.
Fata de la recepţie a încercat să obţină un program de odihnă pentru minoritatea plătitoare de servicii hoteliere, dar copchiii ăştia NU DORM. Sau dorm prin rotaţie. Şi când unii dorm, ăilalţi vin la uşă şi bat cu pumnii şi picioarele şi strigă: “Băi Iuraaaaaaa, dormiiiiiiii????”. Iura de obicei doarme, că lucrează la hotel în schimbul de noapte probabil, ocupându-se cu trezirea colegilor şi alte glume de tabără, şi trebuie să se bată muuuult în uşa că să îl trezească. Constat că devin un mare admirator al mijloacelor contraceptive… dacă părinţii lor le foloseau puteam să dorm şi eu liniştit.
Sâmbătă seară mă gândeam dacă se pot cumpără în Paralia ceva mitraliere serioase. Sâmbăta seara trebuia sărbătorită special, ce naiba, că nu am venit la mare să dormim, gândesc la unison profesorii şi elevii. Mă, eu trebuie să mă scol la ora 3 ca să plec la ora 4 în Litochoro şi să iau autocarul de transfer de 4.30. Anul trecut am tras de timp şi credeam că rămânem pe jos, că nu mai încăpeam în nici un microbuz. Reuşesc să fac ochişori, nişte ochi umflaţi după mai puţin de patru ore de somn în care am mai sărit de două ori din pat şi mă gândesc dacă este cazul să caut un buton de incendiu prin hotel, că parcă se plictiseau kinderii şi oricum dormiseră destul.
Până la urmă plec spre Litochoro fără să trec la represalii, ceea ce acum regret. E ceva rar să auzi un puşti urlând de afară cu dulce grai “Otiliiiiiiiaaaaaa”. Otilia e surdă sau nu vrea să vorbească cu el, aşa că puştiul continuă. După trei minute este un cor de cinci motănei care urlă pe trei voci: “Otiliiiiiiiaaaaaaaaa”…. Şi Otilia e surdă în continuare.
Îmi fac cu greu race-pack-ul meu caracteristic, în care includ dublul lucrurilor necesare şi încerc să trântesc toate uşile din cale până la maşină. Constat că mi-am uitat acasă şi ceva lucruri utile, cum ar fi genunchiera şi jambierele de compresie.
În Litochoro mă mişc rapid, luăm autobuzul şi ajungem în Dion. Seara fusese un pic de furtună, acum sunt doar vreo 17 grade, faţă de 25-26 în urmă cu un an. Ne cam zgribulim, conversăm, ne îmbărbătăm, spre ora 6 începem să ne întrebăm când începe povestea. Că nu se vedea nici un semn. Păi startul mai întârzie vreo 30 de minute, că sunt probleme la transferul alergătorilor în zona de start.
Parcul arheologic din care se dă startul mai suportă un asediu de alergători prea hidrataţi care marchează teritoriul, cei mai simandicoşi simulează o încălzire spre colţurile mai izolate, unde dispar prin boscheţi, ceilalţi nu se formalizează. La 6.25 se dă startul.
Prima parte a cursei merge rezonabil. Primii 10 km îi fac un pic mai repede decât în urmă cu un an, doar după 10 km dau drumul la Garmin, că îl ţine mai puţin bateria şi mă gândesc să prind şi nenorocirea de final a cursei pe el. Nu forţez, mă chinui un pic cu căratul beţelor dintr-o bucată, a căror utilizare este interzisă până aici.
Car după mine 1,5 litri de apă în rucsac, mai iau şi nişte izotonic în bobâlca de 0,75, să fie. Rad şi un gel, că de aici începe beleaua, pe următorii 11 km urcăm până pe la 2600 m. De la km 15, primul punct cu barieră de timp, unde ajung în timpul prognozat, încep problemele. Ieşim în golul alpin şi începem să intrăm în ceaţă şi bate un vânt criminal. Bag un buff şi o scurtă impermeabilă şi încerc să dau bătaie. Şi batai’, bre? Îmi curge nasul ca un robinet, când mă loveşte câte o rafală de vânt peste ochişori tâşnesc lacrimile. În curând lacrimile tâşnesc şi îngheaţă.E un frig care mă cam seacă la sufleţel şi la sinusuri şi este prima dată când mă bucur că am luat rucsacul, că parcă ţine de cald.
Când ajungem mai sus încep să am mici probleme, nici de alergare pe curba de nivel la 2700 m nu mai îmi arde, mă dor tâmplele şi nu am aer. Rafalele de vânt parcă ard, trecem peste câteva zone cu zăpadă şi pe urmă începe coborârea. Altă viaţă, soare şi în vale nu mai bate vântul.
Ca şi în urmă cu un an, până pe la km 31 merge rezonabil, nu este mare suspin şi nici întristare, reuşind să nu iau nici o trântă prin pietrele omniprezente pe potecă.
Mare obiectiv nu aveam, şi deja mă lămurisem că am în faţă mai mulţi alergători decât în urmă cu un an, deşi aveam un timp intermediar mai bun.
Pe la km 37 încep să pierd din entuziasm, deja văzusem două trânte mai hotărâte şi nu vroiam să cad. Mă rog, nimeni nu vrea, dar shit happens. Încerc să alerg precaut, mă dor genunchii şi tălpile, mă cam omorâseră pietrele de pe cărare. Nu ştiu de unde tot apar alergători hotărâţi şi energici, ceea ce mi se pare imoral. Să stea la locul lor, ce i-a apucat depăşirea, unde au fost până acum?
Mă blochez într-un grup în care arătam că ceata lui Piţigoi. Cam toţi avem câte o problemă, unul merge ca Pinocchio, altul pare că suferă de heromoizi, unul parcă este împuşcat în aripa stângă, în faţă am un grec care se mişcă precum un păianjen, se sprijină în beţe şi încearcă să ocupe toată cărarea, este evident că nu îi place să fie depăşit. Nu ştiu cum, dar tot apar grupuri grăbite de alergători care au resurse şi vor să treacă în goană. Îi mai ţine din viteză nea cu beţele, dar cred că suntem depăşiţi de cel puţin 20 de alergători. Şi alergătoare.
Io nu mai am benzină, deja îl depăşisem pe omul păianjen de două ori pe coborâre şi el revenea gâfâind pe urcările alea perverse de final de cursă, aşa că mă ţin de el, suntem tusea şi cu junghiul. Aş putea să îl depăşesc uşor pe ultima coborâre, dar nu mi se pare mare victorie, alergăm împreună şi termin odată cu el în 8h57min. Parcă, undeva sub locul 400 (anul trecut am alergat în vreo 9h33min şi am avut locul 331). Evident că nu am oprit ceasul care arată în final un timp haotic, început la km 10 şi oprit la jumătate de oră după finish, dar nu mai avea nici o importanţă.
Marele avantaj al cursei din acest an a fost că a lipsit căldura ucigătoare din 2012 şi ultima parte a cursei a fost făcută sub un cer înnorat şi la o temperatură de vreo 22 grade.
Măcar acum m-am liniştit cu Olympus. Nu prea este de nasul meu. Condiţiile de alergare au fost foarte bune, dacă fac abstracţie de vântul rece, probabil este un pic cam lung şi un pic prea sus pentru posibilităţile mele, cei 2700 m sunt mai frumoşi ca idee şi ideal decât ca urcare propriu-zisă. Până la urmă, Olympus nu este un mare Parcul Tineretului şi nici parcul meu nu este chiar un mic Olympus, probabil trebuie un pic mai mult antrenament montan. Antrenament montan pe munte, ca să zic aşa.
Mă cam uitam cu poftă la Elbrus Marathon, dar nu cred că mă reprezintă, ca să zic aşa. Mi se părea o idee excelentă, întâi alergi la Sarmisegetuza, apoi la Olympus, pe urmă în munţii unde a fost legat Prometeu. Ar fi o treabă, nu-i aşa?
Când am ajuns la hotel am încercat să dorm un pic. Poate nişte OB-uri udate cu apă şi băgate în urechi ar putea da rezultate, rămâne să verific, înainte să dau foc la hotel şi să mă uit cum arde.
Romanian
English
Totusi, trebuie remarcat faptul ca timpul a fost cu aproape 40 de minute mai bun in 2013, comparativ cu 2012. Ceea ce nu e rau. Pana la urma, e posibil sa fi fost si mai multi participanti, deci locul nu e neaparat relevant.
De asemenea, faptul ca ai dormit prost la hotel cred ca a avut o importanta capitala.
Mi-a placut foarte mult articolul, l-am citit complet. 🙂
Felicitari pentru articol. Chiar daca n-ai rupt gura targului, la maraton, maniera in care l-ai povestit a fost amuzanta.
Eu nu prea am amintiri din finalurile de maratoane, aveam ochii injectati si ma tot intrebam cine dracu m-a pus sa le alerg.
Nu in ultimul rand, eu am fost si racit cand eram mic. Norocul meu este ca inca mai reusesc sa ma distrez alergand curse un pic prea lungi pentru pregatirea mea.
Si probabil la fiecare maraton am multe momente in care ma intreb „cine m-a puusss, cine m-a aduuus”
Langa camera noastra era un grup de rusi care se bucurau de o sticla de votca pe terasa din fata camerei. De asemenea, erau copii care se jucau pe hol. In plus in hotel era organizata si o nunta insa am apreciat calitatea termopanelor din hotel. In plus era nerezonabil sa cer intregului hotel sa faca liniste la orele 21:00 cand m-am pus eu in pat. Trebuie sa recunosc ca m-a dezamagit cumplit amanarea startului cu 30 de minute.
Felicitari pentru ca ai terminat cu un timp mai bun decat anul trecut si ca esti sanatos si intreg sa ne poti povesti cu stilul tau inconfundabil.