Societate Organizată Sustenabil

Când ei spun STOP, tu le răspunzi TEMPO VARIAT

Alerg.ro ianuarie 31, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Gândurile unui alergător matur, în performance

de Adrian Dohotaru

Când eram adolescent în liceu făcusem un filmuleț teribilist care se numea STOP.

Ca orice adolescent, eram cam paranoic în privința autorității ce aparținea neapărat lumii ilegitime a adulților, suspiciune care s-a cizelat în timp și pe care am învățat să o accept. Dar numai dacă autoritatea se justifică și învață să se auto(legitimeze). În film, sunt prezentați oameni care stau la stop în timpul zilei pe o muzică tribală africană. Pe roșu, povestesc ori amuțesc, iar pe verde trec strada.

Seara vin câțiva adolescenți să treacă strada într-un oraș pustiu, de-reglementat, dar stopul nu mai funcționează, nu există undă verde sau roșie care să le autorizeze comportamentul. Trei dintre ei nu au curajul să treacă și fac cale întoarsă pe trotuar, unul dintre ei se dezbracă și trece zebra. Într-un cadru ulterior un tramvai trece la intersecție, iar următorul cadru e cu adolescentul pe caldarâm, filmat de la distanță, ca și cum ar fi accidentat de tramvai. Scenariul era stupid și naiv, un mic exercițiu de creativitate, cu o metaforă care înghițea realitatea imaginii, dar noi ne-am simțit bine căutând și experimentând.

Până spre 30 de ani, când alergam prin oraș, nu-i acceptam restricțiile, eu vroiam să fiu în flux continuu, liber, rapid și grozav. Neîncorsetat de reguli. Legea se aplica șoferilor și pietonilor, dar alergătorii constituiau o excepție, care gâdila ego-ul și conferea un statut superior.

Apoi, m-am schimbat, m-am tocit, stau la stopuri, deși din când în când o mai zbughesc dacă nu văd nici o mașină. Dar nu mai constituie un stres dacă traficul auto îmi întrerupe curgerea prin oraș, dinspre Mănăștur spre Mărăști și spre Gheorgheni. Când apare culoarea roșie încetinesc și la stop fac exerciții de mobilitate la glezne și umeri, iar la culoarea verde o zbughesc câteva sute de metri până la următoarea trecere de pietoni într-un tempo variat pe care îl apreciez din ce în ce mai mult. Mi-am acceptat timpii morți, nu mă grăbesc niciunde, nu am un orar de alergare de respectat.

Dacă uneori eram ușor jenat să alerg „ca nebunu’” pe stradă, iar lumea întorcea capul după mine sau mă fixau, judecat ca un ciudat, care nu respectă că străzile trebuie utilizate pentru a ajunge din punctul A în punctul B. Bucuria de a alerga pe ele e suspectă. La țară chiar șoferii mă întrebau dacă nu vor să mă ducă în mașină dacă mă grăbesc sau dacă s-a întâmplat ceva de fug așa. Aparent, un alergător nu e ciudat pe stradă, dar luni și miercuri dimineața am numărat în total doar opt persoane într-un oraș în care lucrează și studiază aproape 400.000 de oameni.

În alergări am învățat să mă concentrez asupra unui flux fără țintă și să renunț uneori la dialogul interior, adesea febril și care nu-mi dă pace. Să nu-i mai răspund eului interior care caută răspunsuri și pune întrebări într-o nerăbdare veșnică. Îi spun să facă o pauză de la sine.

Ochii nu se concentrează spre un aspect anume, din când în când înregistrează imagini disparate, așa cum s-a întâmplat miercurea asta, cu pescăruși pe faleza Someșului cu strigătul lor ascuțit proiectați pe un cer gri și între cablurile de înaltă tensiune care curg greoi pe malul râului, a cărui briză rece amorțește obrazul roșu. Sau zăpada proaspătă, mai moale ca asfaltul, pe care pășesc, al cărei alb se așează pe retină. Albul ochilor e din ce în ce mai întins, vinișoare roșii de oboseală, agitație și încordare se topesc. Iar privirea devine mai netedă, mai pură.

Sau înregistrez cinic sacii de cartofi din Piața Mihai Viteazu, care se plimbă la 50 +, greoi și înghesuit pe străzi, îndopați cu grăsimi, euri și pâine albă, încărcați de reumatisme și boli pe care nu își permit din cauza lipsurilor să le trateze, ca într-o loterie biopolitică din care marea majoritate din această țară, mai mult sărăcită decât săracă, iese pierzătoare.

Înghit aerul mai amar ca de obicei, dar alerg mai departe, într-un tempo variat inventat ad-hoc, în funcție de obstacolele care îmi ies în cale și pe care am învățat încet-încet să le accept.

Comments

comments