Am reușit să înving valurile, dar nu mai eu știu cu câtă suferință. Am reușit să trag pe bicicletă și să fug bine, adică să termin un nou triatlon, ba chiar să devin campion național. Unul dintre mulții. Așadar, despre cum a fost – nu chiar grozav aș zice, la H3ro, la Mamaia
[Adrian Mila]
Când merg în concediu într-un loc nou, de obicei, naiba știe de ce, facem un tur prin biserici. Ne holbăm și ne crucim la niște picturi în care sunt redate cam toate mijloacele prin care oamenii au reușit sa chinuie oameni, care ulterior au devenit sfinți, martiri șamd.
Fără nicio legătură cu fraza anterioară, nu știu cum vor fi percepute peste sute de ani pozele de la cursele de triatlon. Cel puțin la început e cam la Colosseum, dacă scoatem din ecuație leii lăsați să martirizeze creștinii.
Primul triatlon la care am fost spectator a fost la Mamaia, cred că în 2010. Era un vânt turbat, s-a înotat în lac, mă uitam îngrozit cum ies atleții tremurând din apă, întrebându-mă dacă au ieșit toți. Se pare că da.
După mulți ani ajung și eu să mă înscriu la H3ro, sora mai mare și mai tare a triatlonului de atunci.
Prolegomene:
Să fim clari. Mi-e frică de apă. Mereu am zis că o să mă apuc de înot când o să mă accidentez la alergare, adică am trei ani de înot și mult mai mulți cu groază de apă. Și un abandon recent la proba de înot, la Fără asfalt la munte.
Mă uitam disperat la prognoza meteo. Cu două săptămâni înainte de cursă prognoza era proastă, vineri ploaie, sâmbătă ploaie și vânt. Și așa a rămas. Ca să fac o aroganță suplimentară, vineri am donat sânge.
Am luat kit-ul de concurs, apoi am mers pe plajă. În apă era o victimă zburdalnică, pe mal stăteam zgribulit fără niciun chef să testez apa. În plus aflasem pe drum că la aquatlon se anulase înotul. Un aquatlon fără înot? Cfs, ncsf.
Era plin de informații contradictorii, apa ba avea 22 grade oficiale, ba 18, temperatură la care abandonasem la munte, și asta fără valuri de un metru.
Seara, la ora 21 este ședința tehnică, la care părea normal să particip, ținând cont de morcovul care creștea direct proporțional cu valurile. Decizia referitoare la înot se amână, normal, pentru sâmbătă dimineață. O parte din mine ar fi sperat să se anuleze proba de înot, dar ce spanac de triatlon era fără înot?
Apoi aflu despre unele surprize. Eu mă omor după regulamente. Mereu încerc să ghicesc ce a gândit legiuitorul, mereu rămân cu impresia că era beat. Mai ortodocși decât papa, aplicăm regulamentul federației internaționale, că suntem la cel mai mare triatlon din sud-estul Europei. Dar îl aplicăm balcanic, că nu suntem nemți, o să revin.
Pentru Adrian Mila, forța la concursuri și inspirația la scris vin din… profiteroale. Să-l ajutăm ca să aibă parte de cât mai multe
Regulamentul ăla internațional e cel care a descalificat două atlete calificate la olimpiadă pe motiv că au trecut împreună linia de sosire, ținându-se de mână. Normal, pentru lipsă de combativitate, că federația internațională te penalizează dacă nu curge sânge, vrem să vedem luptă.
Știrile noi sunt că nu ai voie cu geantă în zona de tranzit și nici cu prosop.
Să explic. Întâi intri la înot. Apoi ieși din mare, alergi pe asfalt, urci o pasarelă și traversezi drumul, cobori și ajungi la biclă. Aici nu ai voie să lași lucrurile în geantă și nici să ai prosop, să te ștergi de apă și nisip, că trebuie să te încalți și ești plin de nisip pe picioare. Dacă primești pe drum un prosop se consideră ajutor din exterior și îți taie capul și te bat în cuie. Reguli internaționale, de, cursă mare. De ce? Să nu marchezi vizibil locul tău, să bâjbâi printre sute de biciclete.
Care era soluția? Cutii identice de depozitare, puse la dispoziție de organizatori. Se pare că lipseau vreo 20-30 de cutii, și atunci am pus lucrurile pe jos, cu foița antivânt de 150 euro în bătaia vântului. Probabil bugetul cursei era insuficient pentru încă 20 de cutii.
În kit era un prosop roz, care cred că se putea aproba fără probleme la utilizare. Nu, regulile sunt reguli.
Corpus delicti:
A doua zi dimineața era soare. Și frig. 9 grade în aer, se face proba de înot.
Startul meu este primul, la 8.30. Sunt la cea mai scurtă probă, supersprint, 400 m înot, 10 km bicicletă, 2,5 km alergare. Este campionat național, cu categorii de vârstă și este proba favorita a cadeților, 14-17 ani. Între ei, hop și eu. La sprint, cu distanțe aproape duble, erau categorii de vârstă din 10 în 10 ani, proba olimpică era prea lungă pentru talentul meu (1,5 km înot în mare, 40 km biclă, 10 km înot). Aceeași bani ca taxă, distracție de 4 ori mai multă, dar nu pentru mine, nu azi.
Mă așez la start. E frig, bate vântul, așa că apa pare deja caldă. Start australian cică, pleci de pe mal în alergare, apoi înoți. La Mamaia asta înseamnă că mergi voinicește prin valuri până la genunchi, așteptând să se adâncească apa.
Ceea ce în final se întâmplă. Mă uit la ceas, stând pe mal am pulsul 130, ca să aveți un cântar pentru teroare.
Mă arunc în sfârșit în apă și încerc să înot. Iau niște valuri numai bune de gargară, hopa, e sărată, alt gust decât la piscină. Nu am fost deloc vara asta la mare, și sunt luat prin surprindere.
Singura problemă este că nu am aer. Tahicardie, lipsa de aer, citiți articolul cu decesele la triatlon. Mă simt iar copil, când era să mă înec la mare.
Apoi avansez, valurile nu se mai sparg. Deodată simt cum mă afund, în față am un val cât un zid, sau cam așa ceva, care cred că mi se va sparge în cap, și care acoperă complet baliza înaltă de doi metri, sau cam așa părea.
Ceea ce nu mă așteptam, amețesc. Plimbatul ăsta cu valul mă amețește. Oricum nu mai găsesc aer, mă apucă disperarea și mă întorc pe spate. Pulsul îmi bubuie în urechi, gâfâi asurzitor. Dau doar din picioare, încercând să mă liniștesc, inutil. Aud lângă mine, abandoooon, abandoooon. Încerc să arăt că încă mai mișc, dar se strigă iar, abandoooon. Hm, poate nu sunt eu totuși. Văd doar cerul, albastru infinit, apa mă leagănă, parcă aș borî nițel. Realizez că totuși mă deplasez, chiar împotriva valurilor și încep să dau din mâini.
Apoi am văzut cu surprindere că merge și asa, și am continuat la fel. De pe caiac mi se strigă să țin stânga, ceea ce ar fi dreapta mea, înțeleg mai târziu, că eram up side down și stânga lui era dreapta mea. Ultimele zeci de metri sunt iar cu mers voinicesc, ceea ce ne ajută să evităm niște cabluri rămase prin apă.
Ies din apă după 16 minute, mult mai mult decât mă așteptam. La bazin îmi pusesem ceasul pentru ture de 400 m, și făceam 10-12 minute pe tură, relaxat. Acum distanța a ieșit ceva mai mare, iar înotul pe spate era singurul ne-exersat.
Aveam o pereche de adidași lăsați pe plajă (merci de idee, Adriana!) și am plecat amețit spre zona de tranzit, cam 400 m și un pod.
Odată terminat coșmarul cu înotul, nu mai aveam mari angoase, decât vreo pană la biclă, dar nu a fost cazul.
Mi-am strâns lucrurile de pe jos, m-am uitat cu invidie la cei care aduseseră prosoape în zona de tranziție (suntem totuși în Balcani) și am aruncat neoprenul plin de apă și nisip tot pe jos, pe lângă cască și ochelari. Apoi mi-au căzut gelurile, apoi bidonul, apoi bicla, dar nu mai aveam nici o presiune a cursei, aveam tot timpul din lume. Aveam și două geluri, că așa am văzut la campioni, geluri pe pâine și întinse pe dinți, păcat că se pare ca am imunitate la geluri, nu au niciun efect.
Bicla vâjâia, Mila se bucura, viteza creștea, 34 avea. Până m-am întors și am luat vântul în piept. A mers, am depășit câțiva, care fuseseră mai buni la înot sau la tranziție. Dulcolax, pentru o tranziție ușoară.
Apoi am trecut la alergare, cu picioarele cam amorțite de la pedalat, alte câteva depășiri de marcă, niște copilași mai obosiți.
La finish văd o umbră cum vine și accelerez și eu în sfârșit, să îi stric bucuria unei copile, care voia să mă depășească. Cred că sunt bun de administrator de bloc, să tai mingea copiilor care se joacă dupa-amiaza. Așa sunt bătrânii ăștia, răi.
În final a devenit evident că sunt campionul național la triatlon pe distanța supersprint, lucru pentru care am primit ușor jenat o medalie și o diplomă. Aveam nevoie de finalizarea asta ca de aer, un al doilea abandon la înot cred că mă destabiliza definitiv și ziceam “pa” triatloanelor. Bre, sunt campion național. Incredibil. De multe ori mă întreb ce ar fi zis tata.
Tocănița subiectivă:
# H3RO by TriChallenge este un festival mamut, cu logistică și mobilizare exemplare. Ca idee, bugetul acordat cursei doar de către primăria Constanța este cu 37% mai mare decât bugetul alocat federației de către ministerul sportului. Pentru tot anul.
Dar este foarte adevărat că, și cu bani, alții tot nu sunt în stare să organizeze. Mi se pare extrem de dificil să dai trei starturi în mai puțin de 2 ore și să ai cinci curse într-o zi, dar le reușește.
Asta nu se poate fără o groaza de forțe, voluntari, polițiști, arbitri. Dar controlul la băgarea biclei în tranziție era mult mai relaxat decât la alte curse, unde se verifică frânele și prezenta dopurilor la ghidon, sau poate acolo doar făceau mai multa paradă. Din păcate mult lăudatul regulament se aplica așa, mai ca la noi, că vă ziceam de prosoape.
# Kitul era ușor amuzant. O cască roz, am râs cu hohote când am probat-o, am înțeles ce vrea să spună englezul prin dick head. Probabil am eu o imaginație deficitară, dar și în mare era simpatic să vezi o sumedenie de corpuri negre cu cască roz, care saltă în valuri.
# Tricoul alb Roly? Hm. Un imprimeu discutabil, în final arată ca bluza nepoțelei mele după ce mănâncă înghețată de căpșuni și cacao.
# Flyer cu prosop gratuit. Dacă cumpăr de 200 lei de la un „sponsor” primesc un prosop. Come on!
# La alergare ar fi mers un covor de cronometrare la capete, unde se putea scurta la greu. Până și la elite plecaseră voluntari din post.
# Ca începător am primit un sfat de la două persoane, nu știu dacă făceau mișto de un neofit sau chiar așa se face. Bă, înainte de start fă un pipi mic în costumul de neopren, să vezi ce mișto este pe urmă, cu căldură abdominală. Consultând specialiștii din grupul de alergare, recomandarea unuia dintre filozofi a fost, bă, când începi să faci pe tine cel mai bine este să iei un pistol și să îți zbori creierii. Deci nu am făcut, dar am devenit mult mai precaut cu ofertele de închiriere și împrumut neopren.
# Partea enervantă a cursei a fost cronometrarea. Termin cursa, ma uit la ceas, 1h04 minute. Dupa-amiază mă uit la clasament, 1h09 min. Hm, iar am apăsat aiurea pe ceas. A doua zi mă uit la poze, start la 8:34, finish la 9:38, înseamnă că ceasul era corect. Verific iar, pe alte poze, tot 1:04 iese.
Fac un mesaj către organizatori, ok, verificăm, dar nu se mai întâmplă nimic, și probabil nu se va mai întâmpla. Nu este prima dată când găsesc o apatie completă față de genul ăsta de reclamații, de parcă nu le mai fusese achitată factura de servicii. Zici că modificarea unui clasament ar fi cine știe ce minune, de parcă ai fi tu de vină. Probabil în regulamentul internațional scrie să faci reclamație în 30 minute, că nu se mai poate pe urmă decât cu viză de la Papa. Greșelile lor se șterg, ale noastre sunt cu penalizări sau descalificare.
Deci cronometraj.ro m-a păcălit cu 4 minute, la fel și pe puștoaica de după mine, probabil și pe următorii. Asta va face mult mai lejer un viitor (eventual) personal-best, dar mă enervează, mai ales că minutele sunt adăugate la înot… (Later edit – între timp, eroarea a fost remediată. Toate rezultatele sunt aici).
# Și da, am fost singur la categoria de vârstă, dar tot campeon sunt. Parcă mi se ia o piatră de pe inimă că se termină sezonul de triatlon. Mai vedem la anul.
Romanian
English
Felicitari pentru reusita si articol!
Mulțumesc!