Povestea personală a unei curse în deșert. Marathon des Sables 2019
Marathon de Sables – MDS nu e cel mai greu maraton. Nu mai e cel mai greu maraton.
Au trecut 35 de ani de la prima ediție. Nu mai seamănă deloc ce mâncăm acum, cu ce ne îmbrăcăm, ce metode de antrenament avem, la ce alte concursuri ne pregătim cu ce era acum mulți ani. E incomparabil. Și totuși, bucuria de la finish a rămas sinceră și imensă.
Aam avut ocazia sa stau multe ore și să observ sute de alergători cum parcurgeau ultimii metri. Am văzut și am simțit emoțiile și înaintea startului din fiecare etapă. Aerul era electrizant.
Cum au spus-o și alții, MDS-ul nu e despre alergare. E despre tot ce se întâmplă în jurul acestui eveniment, începând cu pregătirile și culminând cu cele șapte zile în deșert, în condițiile primitive de acolo.
Deși mi-era greu să cred, totuși nisipul ne-a unit. Cu toate că era greu de suportat, greu de traversat, greu de obișnuit cu el, omniprezent pe corp, haine, în rucsac, totuși nisipul ne-a unit. Ne-a făcut să ne aducem aminte cum e să-l ajuți pe cel de lângă tine, pe cel pe care acum câteva ore sau zile nu-l știai deloc. Să-l ajuți prin gesturi simple, dar practice: o pungă cu mâncare, un gel, o apă gata încălzită, un pansament, o pereche de șosete noi, o vorbă bună.
Ca în excursiile la munte, cele 3/4/5 sau mai multe zile trăite împreună în condiții grele, unde supraviețuirea e scopul principal, totul te face să fi mai deschis, mai atent la celălalt și asta te leagă de el în mod pozitiv.
De la salutul sfios de la vreo recepție de hotel sau din parcare, acolo unde ne-am întâlnit prima oară până la îmbrățișarea bărbătească de la finalul cursei sau de la despărțirea din Maroc au trecut “doar” câteva zile. Timp în care am înghițit ceva grame de nisip, am transpirat pe aceleași trasee, am împărțit locurile în cortul berber, ne-am bucurat împreună de scrisorile venite de la cei de acasă (citite de câteva ori la rând – parcă eram la armată și orice gând din afară de la cei care ne urmăreau era un plus de motivație), am suferit împreună când spre final mâncarea nu mai avea gust sau era prea puțină.
Despre asta e vorba la MDS, solidaritate.
Nu degeaba, ultima etapă, cea care trebuia făcută, dar nu mai conta la clasamentul general, e denumită “SOLIDARITé”. Îți atrage atenția că înainte de toate, omul de lângă tine e cel mai important, dacă poți ajuta un concurent, fă-o, dacă poți da mâna cu localnicii, fă-o. Restul, cifrele, clasamentul sunt bune pentru orgoliul nostru de care nu scăpăm, dar poate din când în când reușim să punem pe planul doi acestea și să zărim, chiar și pentru câteva clipe, lucrurile cu adevărat importante.
Mulțumim, Patrick Bauer!
Bluza rămâne așa, cu nisipul, sarea, transpirația din Sahara. E prea valoros totul ca să fie spălat. Pentru un, eventual, nou MDS, voi căuta altceva.
Imagini de la ediția de anul acesta a Marathon des Sables
Romanian
English