Debutul Jocurilor Olimpice ne duce cu gândul la Olimpiada din antichitate. Intenţionăm acum să vă relatăm despre învingătorii olimpici şi despre onorurile pe care le primeau, ei devenind adevăraţi eroi ai acelor vremuri. Mai ales că suntem de acord cu Aristotel (secolul IV înaintea erei noastre) care spunea că „iubitorul de amintiri este în oarecare măsură un iubitor de înţelepciune”.
[prof. Silviu Dumitrescu]
Încoronarea învingătorilor la Jocurile Olimpice nu se făcea cu public, ci printr-o ceremonie sobră, în faţa templului lui Zeus, lângă un măslin sacru care, spune legenda, ar fi fost sădit de Hercule. Aici crainicul anunţa numele învingătorilor, iar judecătorul suprem le punea pe cap coroane de măslin, iar numele lor erau trecute în tablourilor de onoare ale Olimpiadelor.
Doar după ce toate aceste ritualuri erau îndeplinite, învingătorii se arătau în faţa mulţimii, defilând în aclamaţiile entuziaste ale celor prezenţi. Din acest moment, ei erau acoperiţi de cele mai înalte onoruri care se puteau acorda unui muritor. Ei primeau şi daruri materiale: sclavi, cai, obiecte de valoare şi chiar bani.
Dar onorurile cele mai mari le primeau învingătorii la întoarcerea în cetate. Se forma un cortegiu în care învingătorul olimpic sosea pe un car triumfal cu patru cai. Campionii intrau în cetate printr-o spărtură făcută în zid, semnificând că oraşul, cu un asemenea cetăţean, nu mai are nevoie de ziduri de apărare. Urmau serbări. De asemenea, ei erau scutiţi de impozite, căpătau o pensie viageră, erau primiţi în locurile de cinste la festivităţi etc.
Cel mai mare poet liric al Greciei antice, Pindar, a scris peste o sută de ode consacrate învingătorilor olimpici. El compara o victorie cu aurul printre giuvaeruri sau cu soarele printre aştri. Iar Cicero, vestitul orator roman, spunea că în ochii grecilor o victorie olimpică era mai valoroasă decât era pentru romani o victorie militară.
Învingătorilor li se făceau statui aşezate în Olimpia sau în cetăţile fiecăruia, multe dintre ele păstrate până în zilele noastre.
De altfel, Jocurile Olimpice erau şi un criteriu de evidenţă a evenimentelor istorice. De pildă, vestita luptă de la Termopile a fost evocată şi cinstită la a 75-a Olimpiadă (anul 480 înainte de Christos). Cel dintâi învingător olimpic la alergare a fost Korekos, trecut primul pe lista învingătorilor, în anul 776 înainte de Christos. De atunci până la ultima Olimpiadă – anul 394 după Christos – au trecut 1172 de ani, adică 293 de Olimpiade, ţinute fără întrerupere. Asta, în timp ce Jocurile Olimpice moderne se ţin de doar 120 ani, din care trei ediţii nu s-au ţinut din cauza războaielor mondiale.
Am văzut fastul, onorurile şi premiile pe care le primeau în antichitate învingătorii olimpici, din care reieşea mai ales latura morală. Însă, cei certaţi cu legea vremii nu erau primiţi la Jocuri. Astăzi, această cerinţă nu mai este la modă nicăieri. Nu te întreabă nimeni dacă ai sau nu ai cazier juridic, iar în afara câştigurilor materiale, celelalte onoruri sunt mult reduse. Este drept că astăzi avem pensiile viagere instituite şi la noi în ultimii ani. De altfel, la Olimpiadele moderne, numărul învingătorilor la diferite sporturi este mult mai mare, de ordinul sutelor – disputându-se 28 de ramuri sportive, în timp ce la Olimpiadele vechi era doar un învingător la cele cinci probe ale pentatlonului.
Dar destul despre premii şi avantaje. Să cunoaştem şi câţiva eroi olimpici, unii dintre ei intraţi demult în legendă. Astfel, scriitorii vremii, dar şi cei ce au scris sute de ani mai târziu, vorbesc de vestitul Milon din Crotona care a câştigat – notaţi bine – șase victorii la proba de trântă, iar la a 7-a Olimpiadă, când trebuia în finală să se lupte cu mult mai tânărul Timasitheos, acesta din urmă a refuzat. Vă daţi seama, supremaţia lui a ţinut 24 de ani, timp în care nimeni nu a putut să-l învingă, performanţă nereuşită de-a lungul timpului de nimeni până astăzi.
Se povestesc despre el multe minunăţii pe care le făcea pentru a-şi dovedi forţa. De pildă, ungea un disc şi stătea în picioare pe el şi nimeni nu reuşea să-l dea jos. Sau se lega la cap cu o coardă, ca o cunună, şi apoi – ţinându-şi respiraţia – se încorda până când legătura se rupea sub presiunea venelor umflate. (…) Şi, în sfârşit, scriu hrisoavele că singur şi-a ridicat statuia cioplită şi a pus-o pe soclu.
Acest neîntrecut Milon era şi un cugetător, făcând parte din cercul de discipoli ai lui Pitagora. (…) Un alt erou, Glaucos, fiul lui Demylos, era agricultor. Într-o zi, pe când îşi ara pământul, i-a căzut brăzdarul de la plug. A reuşit să-şi repare plugul dând cu braţul lovituri tari ca de ciocan. Demylos, tatăl lui, când a văzut ce forţă are, l-a trimis la Jocurile Olimpice, unde, însă, neiniţiat în arta pugilatului, la un moment dat, plin de răni de la loviturile primite, era aproape să abandoneze. Atunci, Demylos i-a strigat: „Băiete, loveşte cum ai lovit la plug!”. Ceea ce a şi făcut, şi şi-a răpus adversarul. De atunci a mai obţinut victorii, iar insula unde este mormântul lui îi poartă şi astăzi numele.
Text apărut în volumul “Din lumea sportului. Călcâiul lui Ahile“ și republicat în revista Alerg #7.
Romanian
English
