Mai in fiecare dimineata, pe la orele sapte, sunt in picioare si ma indrept constiincios spre traseul de alergare din jurul stadionului Progresul. Greutatea din picioare, oboseala din oase, paianjenii din ochi vor disparea, treptat-treptat, abia dupa ce incep sa alerg.Scara de la casa numita Musuroi are sapte trepte. Sunt acoperite cu o gresie galben-maronie, brazdata de mici umbre negricioase, aleasa parca doar ca sa ascunda cit mai bine murdaria. Urc treptele in fiecare dimineata cu senzatia ca trebuie sa ies cit mai repede de sub pamint. O bucurie simpla ma incearca atunci cind, ajuns in capul scarilor, deschid usa si un val de aer proaspat ma inconjoara din toate partile. Obrajii mi se racoresc, inspir cu nesat. E reconfortant, precum imbratisarea unui prieten.
Fac apoi doi pasi mici pina la coltul casei. Trag cu coada ochiului in jur sa vad daca nu e pe undeva batrinul putin sarit care – abia sosit eu in Musuroi – vroia sa inalte un gard chiar in fata usii mele. Nu stiu cum se face, dar de atunci – si sunt citeva luni bune – nu l-am mai vazut. Aud din cind in cind zgomot, zaresc umbre pe la ferestre, dar nimic mai mult.
Urmeaza alti zece pasi mici pe latura dinspre strada a casei. Calc cu grija pe linga tufa de trandafiri, un bradut si alte citeva rasaduri cu flori, ce se inalta vazind cu ochii.
De putina vreme, in curte s-a aciuat cainele Gimi. E maroniu, tarcat precum o pisica, cu doua urechi mici, dar permanent inaltate, de parca ar pindi ceva. Are un bot ascutit si tors puternic, de maidanez care a infruntat multe. Doar ochii ii sunt tristi, ca ai unui animal haituit. I-am cistigat treptat increderea momindu-l cu mincare, dar continua sa se lase atins cu mare greutate. Ma petrece pina la poarta. Ies in strada, insotit invariabil de un scirtait prelung din balamalele parca neunse de secole.
Pina la stadion nu fac mai mult de trei minute. Ma bucur ca e aproape. E mai mereu placut in jur. Copaci, case masive, dar armonioase, cerul mare deasupra, caini pe trotuare si pisici mergind tacticos pe garduri.
Si incepe ritualul meu aproape zilnic: alergare in linie dreapta, urcat cele vreo 30 de trepte ale scarii stadionului, o mica portiune in panta, coborit scarile, strecurat pe alei. O tura are vreo 500 de metri. E un resort intern ce-mi toarna adrenalina in corp si care ma misca inainte, cind mai repede, cind mai incet, dar oricum tot inainte. Pun pas dupa pas, fara oprire, si inaintez spre un ceva care de fapt se departeaza mereu. Alerg.
Poc-tzoc-poc-tzoc-poc-poc-tzoc fac pasii mei pe caldarim. E aparent monoton, dar pentru mine e ca o rugaciune repetata obsesiv, care imi da putere si ma tine oarecum in viata. Imi da un scop, imi intareste mintea.
Romanian
English