Punctul de fugă

Teoria relativităţii în alergare

Alerg.ro aprilie 15, 2016

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Traseul de alergare din Pădurea Băneasa începe cu 2-300 de metri de cărare (pământ), apoi urmează 500 de metri pe un drum de asfalt. Pentru mine, prima trecere de la pământ la cei 500 de metri de asfalt e absolut insesizabilă. Apoi sunt 18 kilometri prin pădure şi la sfârşit de tot alţi 5-600 de metri pe asfalt. Odată ce picioarele mi s-au obişnuit cu pământul, această a doua trecere pe asfalt de la sfârşit e şocantă.

[Radu Atanasiu]

Parcă brusc alerg desculţ pe gresie, impactul se simte zdravăn. Eu, care de obicei alerg doar pe asfalt în Herăstrău fără să simt vreun disconfort, mă sperii de cât de neprietenos se simte după ce picioarele s-au obişnuit cu alergarea pe cărare.

Două lucruri învăţ de aici. Unul e simplu de intuit şi e legat de alergare: oricât de deşteaptă ar fi talpa pantofului, asfaltul are un impact zdravăn asupra articulaţiilor. Faptul că nu simt asta când alerg exclusiv pe asfalt nu înseamnă că nu e aşa, înseamnă că m-am obişnuit.

Al doilea lucru pe care l-am învăţat e mai abstract: nu percepem ceea ce percepem în valori absolute (aşa cum ne închipuim, probabil), ci prin comparaţie faţă de experienţe, senzaţii sau stări trecute.

Ivan Șișkin – ”Ploaie în pădurea de stejar”

Ca să rămân un pic în sfera alergării, la o tură de antrenament nu percepem fiecare amănunt în sine, ci punem experienţa prezentă peste şablonul „turei obişnuite” şi percepem doar ce e diferit („Mi-a mers mai greu, am alergat cu 6min pe mie”, sau „Azi am văzut cinci veveriţe”, sau „M-a prins ploaia”, sau „Am avut chef şi am făcut un timp excelent”). Şi nu experienţa întreagă, ci diferenţa e singurul lucru pe care ni-l amintim după aceea.

Cel mai potrivit fel de a ilustra ceea ce vreau să spun este să amintesc experimentul pe care cu toţii cred că l-am făcut în şcoală. Punem în trei boluri: apă rece, la temperatura camerei şi respectiv fierbinte, şi băgăm un minut mâna stângă în bolul cu apa rece şi mâna dreaptă în bolul cu apa caldă. Apoi le scoatem pe amândouă şi le băgăm în bolul din mijloc, cel cu apă la temperatura camerei. În momentul acela creierul nostru rămâne un pic blocat, pentru că simţim aceeaşi apă caldă cu stânga şi în acelaşi timp rece cu dreapta. Scopul experimentului demonstrează că nu simţim „cald” sau „rece” în sine, ci prin comparaţie cu ce am simţit până atunci.

Un alt exemplu este felul cum percepem preţurile. Cine îşi ia o maşină nouă decide în doar un minut să mai dea încă nişte sute de euro pe un accesoriu suplimentar cum ar fi tapiţeria de piele, dar dacă ar fi să cumpere, să zicem de la IKEA, ceva individual de aceiaşi bani s-ar gândi o săptămână. Pentru că în primul caz nişte sute sunt doar câteva procente din preţul total şi, nu-i aşa, „unde merge mia merge şi suta”. La fel gândim şi când e vorba de reduceri. În general, percepem preţurile nu ca sumă în sine, sau ca echivalent de oportunitate (câte cafele pot să îmi iau cu banii ăştia), ci ca procent din preţul unui pachet, sau al unui produs similar, sau ca procent din preţul vechi. Mai ieftin sau mai scump decât X.

Acest lucru se aplică şi la percepţii mai subtile, să zicem la starea de fericire. Nu vreau să ciufulesc corola de minuni a lumii şi să mă bag cu cizmele matematicii în sufletul omului, dar de dragul argumentului să cuantificăm fericirea ta medie ca fiind de 1000 de puncte (eşti sănătos, înconjurat de cei dragi, ai o carieră, alergi etc.). Ei bine, acest nivel de fericire nu e perceput activ, ci ne obişnuim cu el, devine noul zero, linia de bază (baseline), pe care o iei de bună şi care devine normalul faţă de care percepi doar variaţiile. Astfel, dacă eşti blocat în trafic te simţi nefericit de -2 puncte, nu fericit de 998. Dacă răceşti eşti la -10, dacă mănânci ciocolată eşti la +3, dacă îţi baţi PB-ul ajungi la +100. Nu la 1100, ci doar la +100.

Există soluţii practice să apreciem mai bine nivelul de bază şi, de asemenea, soluţii practice pentru a ne bucura mai tare de variaţii.

Soluţia pentru a vedea lucrurile în perspectiva lor bună e să ne reamintim în fiecare zi pentru ce suntem la nivelul 1000 de puncte, adică pentru ce putem fi recunoscători. Sunt tehnici pentru asta, e plin netul. Un exemplu avem aici.

Cât despre experienţa imediată („derivata la fericire delta f” – scuzaţi abundenţa de referinţe matematice), ea poate fi apreciată mai bine dacă suntem foarte atenţi. Astfel, nervii din trafic scad, ciocolata devine mai bună şi fiecare alergare ne oferă o experienţă completă şi extraordinară.

O teorie la modă spune că, pentru a trăi deplin, omul trebuie să fie în fiecare moment mult mai atent la experienţele sale. E vorba de „mindfulness”, concept care a fost importat din Buddhismul Zen şi e predicat acum pe scară largă ca panaceu universal pentru o grămadă de lucruri, de la fericire la productivitate.

O să citez aici de pe Wikipedia: „Mindfulness este definit ca fiind conștientizarea clipă de clipă a gândurilor, sentimentelor, senzațiilor corporale și a mediului înconjurător. (…) Prin mindfulness mintea se concentrează asupra percepţiilor din fiecare moment, în loc să rumege gânduri despre trecut sau despre viitor, aşa cum face în mod normal.” Un fel de „trăieşte aici şi acum!”.

În plus înţeleg că, dacă eşti mindful, spălatul vaselor devine o experienţă plăcută.

Cred că mindfulness combinat cu alergare egal love, o să încerc cu prima ocazie.

Radu Atanasiu predă gândire critică la MsM România, este co-fondator al platformei de voluntariat DeBunavoie.ro şi un alergător pasionat. Poate fi recunoscut ușor la competiții, căci mai mereu e mascat ca Mickey Mouse.

Comments

comments