Lipsa medaliilor la Rio și strategia deficitară a Ministerului Sportului
După mai multe zile de întreceri la Jocurile Olimpice, nu se prefigurează prea multe medalii pentru delegația României. Nu trebuie blamați sportivii, căci lipsa rezultatelor trebuie pusă pe lipsa unei strategii naționale în domeniul sportiv.
M-am convins de inexistența unei viziuni de ansamblu asupra sportului citind strategia ministerului de resort, mult mai slabă ca nivel de informație și ca metodologie față de alte strategii guvernamentale pe care le-am parcurs. De exemplu, într-o secțiune se face referire în mod hilar la „realizarea unei examinări aprofundate a domeniului, cu ajutorul analizei SWOT”.
În ciuda intențiilor bune ale Gabrielei Szabo și Elisabetei Lipă, sportive pe care le admir, strategia asumată de ambele foste campioane este gândită pentru o adaptare minimală măcar la nivelul competițional de astăzi. Strategia nu avantajează sportul de masă în sine, mișcarea pentru sănătatea cetățenilor, care să fie văzute mai mult decât ca resurse pentru sportul profesionist.
Desigur că sunt destule analize ale slăbiciunilor din sistem, iar sportul de masă este valorizat, există o corelație retorică între sportul pentru plăcere și cel profesionist, dar obiectivele specifice sunt axate tot pe sportul de performanță. În document, ierarhia este gândită astfel: participarea conduce la practicare care la rândul ei duce la performanță. Într-adevăr, dintr-o logică a spectacolului de care suntem dominați, este o înlănțuire logică, dar ierarhia trebuie să fie diferită pentru a da șansa tuturor de a face mișcare în afara unor criterii stricte de performanță.
În strategie nu există referiri la măsuri simple, care au fost enunțate de mulți iubitori de mișcare în ultimii ani: deschiderea curților școlilor, proiecte de afterschool finanțate de stat în care o componentă este sportul în aer liber ori creșterea numărului de ore de educație fizică. Nu există trimiteri la infrastructuri pietonale și cicliste, la utilizarea spațiului public, a parcurilor, a bazelor sportive, la posibilități legislative de a încuraja sportul ca măsuri preventive de sănătate (mersul cu bicicleta ca parte a programului de lucru).
Sigur că sunt prezentate destule date îngrijorătoare: 60% dintre români nu fac deloc mișcare, 2 din 10 elevi nu participă la orele de educaţie fizică din școală, scăderea performanțelor olimpice de la 26 de medalii la Sidney (2000) la 9 la Londra (2012), inexistența unor locații adecvate: „Dezvoltarea sportului de masă și de performanță din România se confruntă în prezent cu o vulnerabilitate evidentă la nivel de infrastructură. O parte dintre bazele sportive existente în trecut sunt fie nefuncționale, fie au trecut în administrarea unor instituții private, devenind astfel inaccesibile publicului larg. Mai mult, există regiuni întregi în țara noastră care nu beneficiază de dotări minime de infrastructură care să facă posibilă practicarea sportului”.
Dar o strategie ar trebui să aibă o analiză mai detaliată și mai în adâncime a lipsurilor pentru a găsi remedii. Unul dintre obiectivele strategiei este chiar cuantificarea bazelor sportive din țară, analiza nevoilor, dar acestea trebuiau să apară în strategie pentru a avea ulterior propuneri concrete. Ministerul se prevalează de faptul că nu are date de la municipalități, dar o cercetare simplă în localitățile României ar putea carta numărul de baze sportive pentru a estima de câte baze noi este nevoie (de exemplu, citesc în altă parte că la București, într-o estimare foarte aproximativă, sunt peste 40 de baze sportive care au dispărut după 1989 ca urmare a privatizării lor).
O altă problemă este că obiectivele sunt definite prea generic, nu există o operaționalizare a lor, o estimare bugetară (de pildă: „Creșterea nivelului de informare și educație a cetățenilor privind importanța și beneficiile practicării activității fizice și a sportului”).
Colaborarea e definită în termeni limitativi (antrenori, arbitri, sportivi), neimplicând sociologi, urbaniști, ecologiști, directori de școli ori corelând strategia inter-secțional cu alte obiective și strategii guvernamentale. Strategia sportivă trebuie îmbinată, de exemplu, cu strategia pe educație, pe anti-sărăcie, pe sănătate, ori cu planurile de mobilitate ale orașelor, cu PUG-urile.
Dincolo de obiective pioase sunt câteva lucruri care reies concret. Pe lângă cele 8 baze naționale existente, mai sunt propuse trei noi. Infrastructura sportivă gestionată de MTS și autoritățile locale este estimată a fi la standardele din 1980, motiv pentru care ar fi nevoie de investiții noi în modernizare. Propunerile de buget alocate sportului și mișcării ar trebui să crească la 1% față de 0.025% bugetul din 2014.
Sunt prioritare 12 sporturi: „gimnastică, canotaj, caiac-canoe, judo, atletism, scrimă, haltere, handbal, polo, lupte, natație și pentatlon modern, tenis de masă”. Dar prioritizarea e îngustă pentru că e gândită ca repartizare de fonduri către federații și nu ca investiție în infrastructură ori în sportul de plăcere. Lipsesc ciclismul și sporturi populare ca baschetul și fotbalul, care pot atrage numeroși practicanți dacă ar exista mai multe spații publice, gratuite și cu acces nelimitat.
Ca alergător amator în al doilea mare oraș al țării este ciudat să am un singur parc acceptabil în care să alerg și acela cu o lungime de 750 de metri și îndeajuns de îngust încât să aud uruitul mașinilor. Ca ciclist n-am piste. Ca baschetbalist am coșuri în zona „La Terenuri” cu panouri rupte și cu suprafața terenului impracticabilă. Ca voleibalist nu am terenuri. Iar ca fotbalist găsesc doar terenuri private, ceea ce pentru mine poate fi ok, dar e mai dificil pentru un copil de 12 ani să se coordoneze cu alți 9 care să scoată 100 de lei din buzunar pentru a-l închiria.
În principiu, prezența în minister a unor foști campioni nu garantează politici de succes pentru că viziunea lor este modelată de sportul de performanță și nu de ceea ce are în primul rând nevoie în momentul de față România: infrastructură publică. După crearea infrastructurii vor veni și performanțele. Dar pentru ca sportul de masă să se dezvolte trebuie să ieșim din rolul minor de spectatori ai Olimpiadei de la Rio și să devenim, în formula brazilianului Augusto Boal, spect-actori care ne revendicăm drepturile la o viață mai sănătoasă.
Strategia națională pentru sport este disponibilă aici.