Dacă mi-ar cere cineva să scriu despre beneficiile antrenamentului fără un obiectiv clar, probabil că aș umple cîteva sute de pagini. Pentru astăzi o să fiu însă succint și m-am gîndit să împărtășesc cu voi cîteva din secretele acestei atitudini. Dacă ar fi ca totul să poarte un nume, acesta ar fi nume de cod NOȘU. De la Natație (adică înot, multe bazine, dar scurte), Odihnă cu parcimonie (pentru că e vorba de trezit totuși la ora 5), Șerpuiri (pe bicicletă) și Ușor (alergare ușoară, mai exact). Jurnal de atlet urban, săptămîna 8-14 august 2016.
Luni
La ora 5:00, Mila se trezea, iarba nu creştea, lumină nu vedea. De fapt, mare prostie e asta cu trezitul la ora 5:00. La 5.45 rup poarta la Daimon, se pare că niciodată nu voi ajunge primul. Lumina rămâne stinsă la piscină, apa mi se pare rece, aceleaşi 28 de grade care apoi mă vor face să am senzaţia că transpir. Înotul în beznă mi se pare ciudat, este o plutire în neant, parte zbor, parte alunecare, poate aşa o fi şi în burta mamii.
Nu ştiu ce naiba greşesc, dar înotând ca o cârtiţă beată (ştiu, stă prost cu înotul, dar şi eu stau la fel) şi fără repere greşesc ceva în mişcări şi deodată nu mai obosesc ca altădată. Poate din ritm, poate din respiraţie, poate din tragerea braţelor, dar apare ceva care îmi dă linişte şi pace. Probabil arată tot ca naiba înotul meu, dar nu mai gâfâi ca o locomotivă cu aburi după două bazine.
Tot varză sunt, dar fac hotărât pasul de la 1 bazin crawl+1 pe spate la 2 crawl+1 pe spate, ceea ce vă doresc şi dvs. În total pontez 82 de bazine de 20 m, timp alocat aproape 1 oră.
Marţi
Dimineaţă 80 de bazine, apoi bicicletă până la birou, seara alergare uşoară vreo 10 km.
Alergarea a devenit în ultima vreme doar pretext de vorbareală, cred că l-am înnebunit pe prietenul Mihai. Este excelentă că metodă de detensionare, poate înlocui de minune canapeaua de la psihiatru, nu ştiu cum scapă partenerul de alergare de toate poveştile înghiţite, dar asta este treaba lui. Probabil nu ascultă.
Mă întorc spre casă cu bicicleta, dar cad în păcat şi mă opresc la cofetăria Liliana. Cu o plasă cu șase prăjituri pe ghidon drumul spre casă a fost mult mai liniştit decât de obicei, de teamă să nu dau cu frişca de tot ambalajul.
Miercuri
Ştiu, plictisitor, 80 de bazine. Nu cred că în luna septembrie voi trece la cifra 9, că ar însemna să lungesc timpul alocat. Până acum am făcut creşterea mai mult intensiv decât extensiv, am crescut de la 50 de bazine la 80 fără să depăşesc o oră, ceea ce nu cred că va merge în continuare.
Joi
80 bazine. La terminare ies din apă şi simt cum îmi vibrează muşchii. Împrumut ceva din mersul lui George Clooney, ceva din mersul lui Richard Gere (deşi mi se pare că dă prea mult din fund) şi merg plescăind din şlapi spre vestiar, încordând musculatura dezvoltată în vreo patru luni de bălăceală.
Din păcate, la vestiar au şi oglinzi, în care mă surprinde imaginea mea cea fără de muşchii imaginari şi mă dezumflu instantaneu. Nu cred că am făcut vreodată vreun sport care să mă modeleze mai puţin la muşchiuleţi. Un pic, acolo, măcar un pic…
Vineri
80 de bazine, iar alergare după-amiază cu Mihai, iar în zona 10 km, iar făcut capul calendar.
Oricum, ceea ce devine evident este că nu am nici o atracţie pentru triatlon. Aiureală mai mare nu cred că puteau să găsească. Mă rog, dacă era şi a patra probă, ceva de genul săritura cu prăjina peste bambuşi poate mă atrăgea, dar aşa nu văd chiar nici un sens în participarea la o cursă de triatlon.
Sunt chiar curios cine a inventat minunea asta de probă, ce alergător accidentat, că nu cred că s-a gândit vreun înotător să alerge şi să biciclească.
Mă sperie şi nu îmi place ideea de îmbulzeală la înot, mă sperie şi îmi displace ideea de aglomeraţie şi îmbulzeală la bicicletă, iar la alergare îmi aduc aminte că am un genunchi paradit.
Probabil ceea ce mi-a pus capac a fost relatarea unui sportiv, cum au trecut la înot peste el nişte triatlonişti vânjoşi, ceea ce pentru mine ar fi un pic prea mult.
Partea super mişto a săptămânii este că realizez că este prima perioadă în ultimii ani când nu mă antrenez pentru ceva. Practic eu nu fac nici un antrenament, sau aşa susţin, pentru cine mă crede. În sfârşit nu mă mai chinui cu dorinţa unui personal best, cu un grafic, cu un calendar, cu tic-tac, tic-tac, vine concursul, ce mă fac.
Mă rog, rămâne un pic neclar de ce mă trezesc în fiecare dimineaţă la 5, de ce îmi bătătoresc fundul pe şeile alea oribile, de mă simt că renul Rudolf cu nasul pus în spate şi de ce îmi tot monitorizez sutele de metri de bazin, orele şi kilometri de alergare. Poate doar din vanitate. Poate nu.
Sâmbătă
Ar fi zi de bicicletă, dar nu prea este chef. Până la urmă plec alene spre Arena Naţională, unde porţile sunt neclar deschise. Ceva lume, ceva steaguri, accesul pare restricţionat şi parcă nu e. Sport pentru inima Capitalei. Ce naiba înseamnă lozinca asta? Cine/ce e “inima Capitalei”? Dar ficatul Capitalei? Dar apendicul, dar pancreasul? Că am impresia că ştiu cine este creierul.
Până la urmă mă strecor şi dau nişte ture de Arenă, până dau drumul la biciclişti. Adică sunt aduşi nişte copii şi nişte biciclete şi nişte fotografi care să arate ce fericiţii sunt copii. Ok, încerc vreo două ture să nu am un accident cu copchiii care mergeau cum merg adolescenții, lejer haotic, râzând şi chicotind şi făcând “s”-uri, după care mă retrag bombănind spre stradă.
Am mai dat o tură prin oraş, vreo 42 km până la urmă.
Eu nu am înţeles un lucru. Din bugetul anual de UN MILIARD de EURO, atât se poate face pentru sportul de amatori în Capitală? Erau o grămadă de poliţişti, ceva oficiali, copiii erau aduşi cu clasa sau cu clubul, luaseră tricouri să facă frumos în poză, dar parcă nu asta înseamnă dezvoltare durabilă.
Dacă ar există două-trei piste de tartan în jurul arenei, aşa, făcute peste asfalt, şi încă două-trei culoare pentru bicicletă, făcute de la rigolă încolo, cu marcaje pentru diferite viteze, cred că ar fi mult mai util.
Dacă în spaţiul verde cu iarbă arsă dintre locurile de parcare de la Arenă ar fi puse mese de tenis sau coşuri de baschet fixate bine, cred că ar fi ceva mult mai sănătos pentru ombilicul Capitalei decât plimbarea unor mese volante prin parcuri. Zic şi eu.
Duminică
Mă trezesc varză, cu o senzaţie neplăcută, ameţeală amestecată cu oboseală. Doar o alergare uşoară mă poate pune pe picioare.
Plecare din faţa Cofetăriei Liliana, ca să avem unde să ne întoarcem, alergare lejeră pe străzi printr-un oraş pustiu, taca-taca până la punctul de hidratare/alimentare de la Kaufland. Apoi urmează restabilirea echilibrului glucidelor la Liliana şi gata treaba, în 12.4 km care m-au lăsat fără puiul de migrenă care începea să apară.
Vă spun eu, alergarea este panaceul universal. Alături de palincă.
M-am întors acasă pe bicicletă, având un accident în Tineretului. O luasem pe aleea de sus, de lângă gardul cimitirului şi în viteză mi-a sărit în roţi o veveriţă. Mă rog, nu era chiar veveriţă, era veveriţa cu codiță cu tunsoare braziliană, pentru că era ditamai şobolanul.
Mda, au cam apărut acest gen de veveriţe, nu prea simpatice. Poate vroia să facă sport şi guzganul ăsta, sau se certase cu nevasta.
Săptămâna strânge 8.04 km în apă, 135 km pe bicicletă şi 33 km alergaţi, ceea ce ne duce către aproximativ 6 triatloane din gama sprint pe săptămână, sau cam aşa ceva, dacă aş avea vreun gând. Dar nu am. Singurul gând este că poate eram mai inteligent dacă îmi găseam o preocupare care să îmi consume timpul şi caloriile în timp ce aduce bani, nu ca acum, cerînd bani. Dar se pare că ţine de distracţie, şi cică distracţia se plăteşte.
Romanian
English