Coltul Consumatorului

Are cineva vreun obiectiv isteț pentru 2020?

Am obosit să tot vreau să progresez. Și să nu îmi iasă. Și nici măcar nu mai alerg… Cel mai simplu este să îți propui ceea ce nu depinde de tine, ci eventual doar de divinitate. Măcar nu mai contabilizezi eșecuri. 

[Adrian Mila]

Mă duc pe 3 ianuarie la bazin, la 6.30 era plin. Pe 4 ianuarie la fel. Domne, a înnebunit lumea. Ce căutați frate, toți, în bazinul meu?

Aaa, păi după 1 ianuarie ne apucăm de înot, sală, alergare etc, că așa ne-am propus/promis pentru noul an. Și ne trezim la ora 5, cheia marilor succese, dacă te trezești la 5 ți se deschid porțile raiului pe pământ și îți crește cu 5 cm. Bicepsul.

Pe 9 ianuarie rămăsese un singur client în bazin, la aceeași oră, unul din vechea gardă.

Mă disperă rezoluțiile pentru noul an. Sau promisiunile alea, gen, de luni mă las de fumat, de mâncat, de băut, nu mai pap carne șamd.

Poate v-am mai spus, pe la vreo 30 de ani mă întreabă un prieten bun. Coane, ce obiectiv ai tu în viață, pe următorii 5 ani, 10 ani, ce planuri și ținte ai?

Io?! Doamne ferește, nu am niciun obiectiv. Cum, nu vrei să fii șef, director? nu mai știu ce naiba credea el că ar fi important pentru mine. Nope. Dacă ajung, ok, dar nu este un scop în sine.

El știa foarte bine ce vrea de la viață, cu pași, detalii, funcții, termene.

La un moment dat mi-a zis cineva. Bă Mila, o singură dată te-am văzut și pe tine fericit, și te-a ținut doar trei zile, când ți-ai luat mașină nouă. În rest, bombăni mereu. Hi. Îmi doream o mașină, luasem casă, aveam ce ne trebuia, mai puțin mașina. Am tot căutat una la mâna a doua, până la urmă am primit un ajutor și am luat una nouă. O Dacie berlină, prin ’98.

Ajung cu ea acasă, ne suim toți în mașină, hai la plimbare. Cred că era vineri, mirosea toată a nou. Mergem 2 km și începe să hâcâne și să dea în nas. Întâi șoc, apoi groază, apoi furie. Hai înapoi acasă, cauta lere, desfă carburator, fișe bujie, platină, pompă de benzină, deh, Dacie, dacă poți sa înțelegi.

Câteva ore de chin, parcă acum merge.

Sâmbătă ne suim toți în mașină, hai să ne plimbăm. Ați ghicit, identic. Cumpăr alte piese, mă mânjesc până la urechi. Duminică? Identic, ne suim, hâc-hâc-hâc, ne întoarcem acasă.

Luni eram turbat înapoi la service, dădusem și șpagă să iau mașina. După două ore au găsit un por în conducta de benzină, trăgea aer pe acolo în loc de benzină.

Morala? Faptul ca îți dorești foarte mult un lucru de obicei îți aduce și modalitățile de rezolvare sau obținere, aproape sigur vei îndeplini o dorință rezonabilă. Dar nu garantează nimeni că asta îți aduce și fericirea. Alergi după o himeră, când ai prins-o împlinirea te găsește cu un gust amar, sleit de puteri și fără chef.

Amicul meu și-a atins pe rând toate obiectivele, niciunul nu a venit gratis, toate au solicitat eforturi mari și nu i-au adus nici liniștea, nici fericirea.

Ce voia Mila acum câțiva ani? Să alerge. Era ok dacă se oprea aici. Dar de revelion (probabil) își propunea ca în anul următor să scoată nu știu ce timp la semimaraton, nu știu ce timp la maraton. Mă rog, știu foarte bine ce timpi voiam, nu uiți chestiile astea… părea de o importanță extraordinară să fac cu 2-3 minute mai puțin pe o cursă, uitând că m-am apucat de alergat la vârsta la care unii colonei se pensionează în vederea re-angajării. Eu și cu Eliud ce mai depindeam de minutele alea.

Pablo Picasso – Bucuria de a trăi

Pe urmă a apărut altă fixație. Obiectiv? Să alerg frumos. Cam în toate pozele și filmulețele pot fi identificat ca fiind ăla cocoșat care aterizează pe călcâie. Doar cu o imensă bunăvoință sau miopie pot fi considerat ca o reprezentare a bucuriei alergării.

Au fost necesare vreo 6 luni de țopăit și balet pe pistă până să înțeleg și eu că nu am nicio șansă să schimb stilul și cadența de alergare.

Din păcate timpul le rezolvă pe toate, genunchiul meu stâng și apoi niște discuri lombare reducând din pretenții și din visele frumoase.

Surprinzător, globul se învârte la fel, viața pe mapamond merge înainte, indiferent dacă eu am atins sau nu baremurile de timp visate. Și atât de absurde. Ultimul maraton de plat mă adusese cel mai aproape de vis, și în același timp de abandon, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva e mai bine să termin cu 5 minute mai târziu, dar cu bucurie și fără crampe.

Apoi a apărut înotul, să rămână suma viciilor constantă. Ce voiam anul trecut? Obiectiv idiot, să înot într-o ora 2,4 km, că părea greu. Și a venit și momentul în care am ajuns sub o oră. Ce facem acum? Să cresc la 2,6 km zilnic. La 2,8. Ba la 20 km săptămâna asta.

Inevitabil, prin august m-a luat o lehamite totală, cu greu mai făceam 12km pe săptămână.

Apoi, surprinzător, a scăzut viteza.

Toate femeile din lume știe că dacă dai mai tare din mâini va crește viteza. Sau valul. Mai sigur valul pe care îl formezi. Cred că reușeam să fac un val frumușel, mai ceva ca fata popii. Dau din mâini mai des, degeaba. Dau mai tare, degeaba. Trag apa mai în lateral, cu mâna mai întinsă, de-gea-ba. Singurul efect e că s-au mai lungit mâinile, nu mă mai aplec să îmi leg șireturile la pantofi. Bre, am tot tras, degeaba. Mi-am pus pe ceas bucăți de 400 metri, ar trebui să fac unele sub 10 minute, nici gând. Rareori, una pe săptămână, poate mai rar.

Disperat, am apelat la consultații de specialitate, de la campiona din Tineretului run. În afara faptului că este campioană, are ochi și mi-a remarcat rapid până acum vreo 2-3 defecte de care nu îmi dădeam seama.

Verdictul a venit rapid. Aaaa, Coane, știu care e problema. Știți stilul ăla, întins în apă, dai rar din mâini și din picioare și te duci 10 m la fiecare bătaie?

OK, nu sunt eu ăla. Eu am desăvârșit un stil, ceva între un câine care se îneacă în mijlocul oceanului, un luptător categoria semimuscă de box thay sau un turist atacat în deltă de țânțari.

Pe scurt, o luptă de supraviețuire, cu o cadență prea rapidă, cu mâinile venind una peste alta, în salturi și opriri succesive. Nu îmi dădeam seama, dar deplasarea nu era continuă, ci în salturi succesive. Eu bănuiam că sunt de vină picioarele, ținute în grațiosul stil greblă. Dacă ar avea gură s-ar auzi ca un abs declanșat pe carosabil ud, dar nu ele erau de vină.

Așa că deocamdată am o senzație de disperare. Corecția asta este foarte dificilă, nu îmi iese alunecarea în apă, când iese, văd cu mirare că e mai simplu să dai lent din mâini. Dar nu iese.

Sunt complet demoralizat.

La bicicletă nu mai am nicio speranță, decât să îmi fac deplasările prin oraș pe două roți, cât mai mult, repede și în siguranță. De când m-a umilit un puști de 6 ani care țopăia ca un ied peste trepte și borduri, cu o biclă cât el de grea, când eu nu pot să o salt peste o bordură, a devenit clar, până și pentru mine, că nu am aptitudini pentru niciun sport.

Obiectivul la alergare rămâne să pot alerga 20 km, până la un profiterol și înapoi, nu contează în cât timp.

Mă gândeam să mă apuc de șah. Parcă îl și aud pe Liviu, arbitrul. Băi Coane, nu credeam așa ceva, știam că joci prost, dar nici chiar așa. Băi, mi-era și rușine de francezii ăia. Cum să ții, mă, regina cu degetul mic la 150 grade, când toți îl țin perfect întins, ca atunci când bei cafea în Primăverii?

Are cineva vreun obiectiv isteț pentru 2020?

#faraRezolutii

Comments

comments

>
Previous post

JO 2020. Cazarmament ecologic

Next post

Gata. S-a dat drumul la alergare

Alerg.ro

Alerg.ro

No Comment

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *