Dau din mâini și picioare parcă suspendat într-un univers paralel, auzind doar cum gâfâi, încercând să trag aer pe urechi. Sau despre cum e să alerge Mila-o milă.
[Adrian Mila]
Vorba lui Caragiale. Cea mai frumoasă fată din lume nu poate da decît ce are. La fel își iau angajamentul și alergătorii de ultramaraton, vor da totul. Nici eu nu vreau să rămân mai prejos, la cursa de o milă vreau să dau totul.
Mă rog, așa e în viață, unii au ‘totul’ mai mare și alții îl au mai mic. Și la ultra, și la milă.
Mă gândeam deja la hibernarea în piscină, că nu mai eram înscris la niciun concurs anul asta, când am primit o invitație de participare la cursa mea onomastică. Nu de adrian, ci de o milă la Urban Athletics, și eu nu rezist la gratuități. Mă gândisem eu și prin august să mă înscriu, când era o ofertă, dar nu aveam destul chef de muncă. Pentru că la cursa de o milă este de muncă.
Sunt cam ne-alergat. Fac ceva înot, mă deplasez cu bicicleta, alerg când și când, în economia timpului nu au loc toate. Crește bicla, scade alergarea. Acum a scăzut și înotul, ba este bazinul plin, ba apar probleme matinale.
În săptămâna dinainte de cursă am ieșit în sfârșit la alergare dimineață, înainte de ora 6. Mmm, ce frumos. Parcul gol, ceva ceață, liniște și pace, doar tropăitul meu de adidași și câte o sirenă îndepărtată. Am mai ieșit și sâmbătă la o alergare scurtă, după înot, și cam asta a fost tot. În schimb am biciclit peste 170 km, adică mă plimb cu bicicleta prin oraș cam două ore pe zi. Dacă aș fi mers cu mașina probabil pierdeam dublu ca timp, așa mi se pare că am câștigat câte 2 ore de mișcare pe zi. Fundul meu nu este mereu așa entuziasmat.
Sâmbătă iau kit-ul de concurs de la AFI, am un număr norocos, suma cifrelor dă 7, este unul din numerele mele norocoase. Mda, și la română mă ținea numai în nota 7, nu a fost mereu număr norocos.
Sunt mai multe curse, starturi în valuri, eu am un start târziu, la 11.50. Profit de oră și mă duc dimineață la bazin, cât să mă ia fomica și să bag niște proteine. Și carbohidrați, că mergea și niște pâine prăjită cu untișor și dulcețică. Deja mă luase somnul când trebuia să plec spre cursă.
Dacă vrei să alergi un cros de 5 km probabil nu trebuie niciun fel de antrenament. Mergi și alergi cât poți, crosul Loteriei a demonstrat asta ani în șir.
La o cursă de o milă ideal este să te antrenezi, este intensă și solicitantă. Am avut maratoane la care am plecat fără încălzire, acum m-am încălzit jumătate de oră și trebuia mai mult.
Startul a fost la ora anunțată, plec mai din spate, să nu încurc lumea hotărâtă să facă treabă.
Când ne mai rărim văd că îl am în față pe dragul de domnul Neagu, de care nu am reușit să mă țin la cele două curse de acum o lună, de la Urlați și de la Plopeni.
Greu de gestionat lungimea asta de cursă, mai ales când nu ai experiență. Organizatorii au făcut și niște antrenamente pe stadion, la care nu am reușit să ajung. Întâi alerg tare, apoi se cam taie oxigenul. Domnul Neagu are oxigen din belșug, hai după el totuși.
Nu credeam că este așa departe poarta de 800m, părea mult mai aproape. Dau din mâini și picioare parcă suspendat într-un univers paralel, auzind doar cum gâfâi, încercând să trag aer pe urechi.
Nu am alt reper, dar pe la sediul PSD începe să mă doară capul. Brusc, puternic, din ceafă până în frunte, dă să îmi pleznească. În decursul anilor de multe ori mi-a trecut durerea de cap făcând sport, uneori la alergare. Acum mă doare incredibil. Încerc să mențin viteza dar nu reușesc. Teoretic aș putea să alerg mai tare, practic sunt praf. Gândurile sunt praf: anevrisme, atacuri cerebrale, ce să faci în cazul unui atac, cam așa filozofez în interminabilele sute de metri care mai sunt de făcut, într-un timp care se dilată și pare nesfârșit.
Trec doborât linia de finish lângă/după domnul Neagu, apoi sunetele și creierii încep să se așeze la locul lor.
Timp mai bun decât anul trecut cu vreo câteva zecimi de secundă. Un prim kilometru cu 4 min/km, apoi viteza s-a prăbușit spre 4.20. Mă uit la ceas, constat surprins că încă nu e ora 12, au trecut doar câteva minute care au părut ore.
Anul trecut ieșeam pe locul 4/10 la categoria de vârstă, anul ăsta sunt pe 8/15, deci în a doua jumătate a clasamentului. Aș vrea să gândesc pozitiv și cu speranță la cursa de la anul, dar experiența de azi m-a cam speriat. Apoi durerea de cap a dispărut, la fel de ciudat cum apăruse. Părea că toate migrenele care au fugit în decursul anilor la alergare au venit acum puhoi înapoi.
Traseul este probabil ideal. Drept, să alergi toamna pe Kiseleff nu poate fi decât un privilegiu, cu o ușoară coborâre pe ultima bucată, numai bună de alergat. Speram mai mult azi, îmi luasem tricoul primit de la MIB, cu #bloodfluencer, sperând să mă agăț psihic de el în momentele grele. Și să fac un pic de promovare ideii de donator de sânge.
Toată săptămâna Facebook m-a făcut să trăiesc nostalgia memoriilor de la Azuga Trail Race, tot soiul de poze în tot soiul de ipostaze și de condiții meteo. Trecute vremuri, frumoase amintiri.
La sfârșit mă gândeam că ar fi mers un profiterol, că tot eram în zona cu păcate, la câteva sute de metri de două cofetării, dar am rămas doar la prăjiturile de la organizatori. Între cofetăria Liliana și Costance se pare că ar fi fix un kilometru, cred că ar merge un cros, proba de 1km, cu profiterol – party la sosire. Sunt trei semafoare pe traseu, dar astea nu pot sta în calea unor tineri pofticioși.
Săptămâna strânge vreo 175 km pe bicicletă, 12 km înotați și aproape 20 km alergați. Pedalând cu viteză pe aleea centrală a parcului pustiu mă simțeam și eu bine, ca un mic prim-ministru pe cal alb, pe șoseaua de centură a cartierului.
Cursa de duminica asta a confirmat vorba unui prieten, avocat de meserie: Domnul Mila, care nu cunoaște mila.
Romanian
English