vineri, octombrie 15 2021

Trei curse, Doamne. Și toate trei în septembrie, după atîtea luni de așteptare

[Adrian Mila]

Parcă mi se ia o piatră de pe inimă că s-a terminat luna septembrie. Am avut un an și jumătate de pandemie, fără nicio cursă. A fost ca și cum ar trebui să mănânci în fiecare zi ciorbă, și să nu primești nicio prăjiturică la desert.

A propos, nu știu dacă ați remarcat, ciorba aia atât de detestată în copilărie a devenit deliciul prânzurilor la pachet, la un preț de 14-18 lei bolul de zeamă caldă.

Singura alinare a celor 18 luni au fost alergările de grup din parc. Lentișoare, de vreo 12-13 kilometri, răruțe, de două ori pe săptămână, și cam atât a fost toată alergarea, distanțați regulamentar pe alei mai obosite decât noi.

Și vine septembrie. Bang, TREI curse. Toate de 10 kilometri. Apuse sunt vremurile când căutam cursa cea mai lungă și râdeam șmecherește, că ies mai ieftin cu raportul cost taxă/kilometru, acum sunt mai realist. Și mai uzat.

Prima, la semimaratonul OMV Petrom. Dacă vrei să îți faci loc mai în față tușești puțin la start și ai culoar liber. A fost ciudat, să întâlnim  oameni dragi, pe care nu îi mai văzusem fizic de aproape doi ani. Așa, ușor timid. Nici nu am mai schimbat păreri despre vaccinare. Am sortat prietenii după păreri politice, după păreri despre covid, dacă insistăm și cu dezbateri despre vaccinare rămânem singuri sau alergăm în bulișoare și grupuri mono-părere, că e mai simplu.

OMV a avut participarea cea mai numeroasă din cele trei curse, la 10 km au fost ceva mai mult de 600 alergători.

E ciudat. Toate alergările din ultimul an au fost trase la indigo, 10-13 km, la un ritm de vreo 6 min/km, cu multă trăncăneală. De aici și până la menținerea unui ritm de cursă este distanță lungă.

Start matinal, soare, oraș aproape pustiu, alerg fără să am idee cât vor ține bateriile. E o senzație ciudată, o teamă că nu sunt în stare să alerg 10 km. Aș vrea să alerg mai repede și nu știu dacă pot. Ultimii 2 km se scurg greu, când văd poarta de sosire realizez că mai erau rezerve de energie și rămân cu regretul că nu am accelerat pe ultimul kilometri.

Alesesem pentru cursă un tricou cu îndemn la donarea de sânge. Când nu sunt sigur de mine îmi iau un tricou de care mă agăț psihic, mă sprijin pe el. Mă, să nu fac de râs mesajul, cam așa e gândirea.

După doua săptămâni, 10k la Arcul de triumf. Traseu plat, e mișto sa alergi pe Kiseleff, am un tricou fără mesaj, aș vrea un timp puțin mai bun, ceea ce se întâmplă. Cu pulsul în gât, reușesc să ajung cu niște secunde mai repede la medalia de finisher, cât să îmi fac damblaua, că sunt sub 50 de minute cu câteva secunde.

La sfârșit de lună mă lipesc de-o cursă din delta Văcărești. Ratasem două ediții, acum s-a potrivit. Ce cursă? 10km, evident.

Parcul ăsta natural mă convinge și nu prea. Dacă eu las terenul meu în București fără să tai vegetația spontană primesc amendă 3000 lei. Dacă statul abandonează niște hectare, se cheamă rezervație. Oricum era mai îngrijită decât Parcul Tineretului în vară. Seamănă într-un fel cu freza primarului general, niciodată nu știi ce se ascunde în căpiță, diamante sau ceva paraziți?.

Ca locuitor al zonei este evident că prefer un parc natural în locul unor blocuri cu milioane de locatari, dar am impresia că s-ar putea face mai mult, poate că ar fi și loc pentru niște copaci.

Aroganța este că mă așez la start la doua zile după o donare de sânge, cu care am zis să mă încadrez în tema tricoului purtat la Semimaratonul OMV. Am fost la donare la Federația Română de Rugby, este o inițiativă a dr. Alin Popescu. Trimestrial se organizează o zi de donare, într-un cadru mai prietenos decât la un spital.

Am fost foarte fericit că am fost acceptat la donare, apoi m-am întrebat dacă fericirea mea este egoistă, dacă fac asta ca donație sau ca să mă simt util. Adică aș vrea să fie un îndemn, nu o laudă, nu știu dacă sunt clar.

Cu hemoglobina în scădere nu știu cum naiba va merge alergarea. Merge bine. Depășirile sunt relativ dificile, intru în ritmul celui din față și alerg încercând să nu mă împiedic, pierdut în gânduri. Două ture, și parcă a fost alergarea cea mai plăcută dintre cele trei. Timp, vreo 52min:30sec.

Clasările au fost cel puțin ciudate. La OMV, în prima sută la general, din ceva peste 600 de participanți. La 10k am ajuns pe 122 din 425, deci a fost un nivel simțitor mai ridicat.

La Sun Cchallenge ajung pe 32/131 și în a doua jumătate a clasamentului la categoria de vârstă (11/20), ceea ce mă doare. No country for old man. Eram obișnuit cu ideea că merit un loc în primii 15-20%, indiferent dacă mă antrenez sau nu, pentru simplul motiv că exist. E, nu e chiar așa și va trebui să mă obișnuiesc cu ideea asta.

La capitolul kituri, ca volum, câștigă surprinzător Sun Challenge. Iar medalia lor îmi place cel mai mult, e mai caldă, mai personală.

Surpriza maximă a venit la măsurarea (mie îmi place să îi zic kilometrarea traseului. Ceapa mea de Suunto a fost cel mai aproape de marcajele de pe traseul cel mai întortocheat, adică prin deltă. Probabil a fost măsurat cu un 945, nu cu un fenix 6, ca să fiu puțin malițios.

Septembrie s-a dus. A venit octombrie, cu probabil ultima mea cursă din 2021. Azuga, frate. Evident, am ales doar 13 km, ceea ce mă doare. Și deja am emoții.

Noi să fim sănătoși. Și să se organizeze, Doamne-ajută.

Comments

comments

Previous

Maratonul București: Reguli aduse la zi

Next

UA HOVR Mega 2 Clone: potrivit pentru orice alergător

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also