La Templieri. Povestea unui Grand Trail
Împing tare în picioare, deși ele parcă nu ar mai vrea. Fac un pas. Încă unul. Pași mici. Mă agăț de o piatră și mă trag cu mîinile. Am mai făcut un pas. Pas mic, dar am mai înaintat puțin.
Îmi pare că escaladez un perete vertical. Sunt minute lungi în care mă mișc parcă cu încetinitorul. Momente în care mintea se separă de corp. Biata carne urlă: ”nu mai pot, nu mai vreau”. ”Nu mai pot, nu mai vreau”.
Sunt de vreo 12 ore pe drum și simt că mi s-a luat.
Îmi simt țeasta goală de orice gînd. Știu doar că trebuie să nu mă opresc, să continuu să fac un pas după altul. Să urc panta asta blestemată.
Deodată, din cine știe ce ungher întunecat al minții țîșnește o frază: ”Mă cac pe munții Franței”. Hehehehe. Daaa. Asta vreau să fac. Mintea mea repetă fraza, ce devine ca o mantră care mă înseninează. ”Mă cac pe munții Franței”.
Îmi place. Rotunjesc, lungesc vocalele. ”Mă…”. Parcă și picioarele se destind. Respirația e mai lină. ”Mă…”. Parcă înaintez mai repede. Hehehehe. ”Mă…”.
Ajung în vîrf. Am puterea să zîmbesc voluntarului care stă acolo, încurajînd. ”Allez, Marion. Bravoo”. Rostesc către el mantra, cu voce tare. Continuă să aplaude.
De acum încolo e doar coborîre.
*****
Grand Trail des Templiers este cea mai veche și printre cele mai prestigioase curse de trail din Franța. Anul acesta a ajuns la a 22-a ediție. Cursa, ce se desfășoară în sudul Franței, pe înălțimile din jurul orașului Millau (la vreo 100 de km de Montpellier), încheie cele trei zile ale Festival des Templiers, festival-eveniment de alergare ce include nu mai puțin de 13 curse, pentru toate gusturile și toate puterile (de la 1,5km, pentru copii, pînă la 9, 28…62, 100km). Aproape 10.000 de alergători participă, plus vreo 800 de voluntari.
Grand Trail des Templiers a avut anul acesta o lungime de 76.2 km, cu o diferență de nivel cumulată de 3514m.
*****
Cel puțin la acest capitol sunt bine antrenat: nu am probleme să mă trezesc în crucea nopții. E puțin după ora 3:30 și eu sunt deja la masă. Hotelul are program special de mic dejun, căci e plin aproape numai cu alergători. De fapt, întregul oraș pare conectat la Festivalul Templierilor. Millau are două ”repere” principale: sportul (la tot pasul vezi oameni alergînd sau pe bicicletă, iar împrejurimile sunt ideale pentru trekking și escaladă) și viaductul, considerat una din marile realizări inginerești ale ultimilor ani, în lume.
Mănînc bine. O să am nevoie de energie, mă așteaptă drum lung.
E o dimineață plăcută, să tot fie peste 10 grade. E beznă afară, dar o forfotă de nedescris, sute și sute de oameni, mașini, faruri, luminițe de frontale, voci în surdină. Toți au o singură destinație: locul de start.
Pentru prima dată în viața mea – probabil și ultima – iau startul din față de tot, din sectorul rezervat elitelor. Am și un număr de concurs care îmi place: 89. Nu am devenit brusc un alergător competitiv, am doar șansa să fi beneficiat de o invitație din partea Decathlon France, care e sponsorul principal al competiției.
Mă trag mai într-un colț. E totuși aglomerat în jur. Sunt mai bine de 2200 de alergători la start, vor fi puțin peste 1900 de finișeri.
Zgomot puternic, dar plăcut. Muzica, încurajările, mesajele venite de la cei doi ”maeștri de ceremonii” – excelenți cozeuri – ce întrețin atmosfera sunt regizate cu măsură. E nevoie ca pulsul să fie sus încă de la început.
Se pleacă la 6:00 fix. Luminițe, sute de luminițe de frontale taie în carnea întunericului. Voci ce își anunță emoția. Se pleacă tare. Nu cad în capcană, așa că îmi mențin ritmul meu, moderat. Știu că mă așteaptă drum lung.
Sunt depășit continuu, din spate vine parcă o gură imensă de șarpe ce mă înghite și apoi mă azvîrle în burta-i. Stau acolo și începe să îmi placă. Parcă nu eu mă mișc ci sunt alergat de către corpul contopit, imens, al tuturor celorlalți. Sunt în interiorul unui șarpe ce se prelinge fără oprire și înaintez odată cu el. Trop-trop, tro-trop, tropăit sacadat de picioare pe primii kilometri, de asfalt, ai cursei. Șarpele imens înaintează fără oprire.
Prima pantă. Alergarea devine tot mai lentă, se transformă apoi în mers alert. Șarpele începe să se deșire. Dar nu se oprește.
*****
E jale, îmi spun. Sunt deja la a doua oprire de urgență. Treburi importante, mari, de rezolvat. Și nu au trecut nici trei ore de la start. Stau ciucit pe după niște brazi, la marginea potecii, și privesc cu jale – între timp s-a luminat de ziuă – cum trec continuu alergători. Eu mă screm și ei mă depășesc.
Nimic nu este însă întîmplător. Mă așteptam oarecum la asta, chiar dacă speram să am parte doar de o oprire. E efectul Magne B6, buvabil, luat de dimineață. Am preferat să nu am parte de crampe musculare (ceea ce spre marea mea bucurie nu s-a întîmplat) știind totuși că magneziul are puternic efect laxativ.
În fine. Reintru în corpul șarpelui. Poteca s-a îngustat. Șarpele cel gros și lung s-a subțiat însă și se mișcă în salturi. Se înaintează în alergare, rapid, om după om, om după om, pentru ca – deodată – să te oprești brusc cînd începe să se urce. Aștepți în liniște ca cel din fața ta să poată înainta.
Aproape nu îmi vine să cred. Nimeni nu depășește, nici pe urcare, nici pe coborîre, deși loc ar fi. Toți așteaptă calmi, ca cel din fața sa să poată înainta. Nu pot să nu mă gîndesc la cum se aleargă pe la noi, unde adesea spiritul competitiv e prost înțeles și unde se fac depășiri în locuri strîmte și se aleargă fără precauție și fără grijă pentru celălalt. Nici resturi nu prea sunt aruncate pe traseu, doar cînd și cînd cîte un ambalaj de gel.
*****
Pe la km 40, după al doilea punct de control, apare senzația de oboseală. Pînă atunci am alergat pe toate porțiunile de plat și pe coborîri. La deal, pas alert. Nici sete nu mi-a fost. La Peyreleau (primul PC – km 23) am băut doar apă și am mîncat o felie de pîine cu brînză (Roquefort, delicatesă locală), la St Andre de Vezines (al doilea PC – km 34), am băut și un pahar de cola și am mîncat două senvișuri.
Dar acum, pe la km 40, în fața unei pante nu chiar prietenoase, simt greutate în picioare.
Manualul ar zice că risc. Eu simt însă că așa trebuie să fac. Scot din buzunarul pantalonilor un ”cubuleț” dintr-un baton energetic cumpărat cu o zi înainte de la ”Sport Expo” a cursei. Sunt numai fructe în batonul de consistența unui jeleu, plus miere, dar cel mai mult îmi place gustul de ghimbir. Destul de nedus pe la biserică fiind, am luat în glumă cuvintele vînzătorului care își prezentase produsul – ”natural și ecologic”, desigur – și drept o adevărată bombă energetică. Bre, dar chiar așa a fost.
”Cubulețul” îmi dă aripi. La propriu. Pînă la sfîrșitul cursei aveam să mai apelez de alte două ori la bucăți din baton. În rest, nu am folosit niciun alt energizant.
*****
Imaginile se succed ca într-un carusel. Pămînt, stîncă, copaci contorsionați, potecă cu versantul în stînga, iarăși stîncă, grohotiș, case de piatră, ovații, încurajări, ”Alle Marion”, iarăși pămînt, iarăși stîncă, frunze ce stau să cadă, un croncănit de vultur, mă uit, dar nu îl văd, potecă îngustă tot cu versantul pe stînga, mese întinse, cu ”haribo” din belșug, supa caldă, ah, ce bună, fețe prietenoase de voluntari, iarăși pămînt, iarăși copaci contorsionați, vîntul bate pe aici cu putere, intru din nou în pădure, o fată căzută, mișcîndu-se spasmodic, cineva se apleacă asupra ei, alții vin să o ajute, pămînt, stîncă, copaci, ah, atenție, se alunecă, stîncă, prăpastie în dreapta, ah, Doamne, mulțumesc Doamne pentru cerul pe care mi-l pui la picioare, pămînt, stîncă. Imaginile se succed ca într-un carusel. Distanța parcursă crește, distanța rămasă scade.
*****
Pe șosea mai atinsesem (și chiar trecusem) de borna km 60 în alergare. Într-o cursă de trail era însă pentru prima dată (e drept că am făcut curse montane și de tip adventure mai lungi) cînd ajungeam aici. Oarecum surprinzător pentru mine, am forță să alerg. Kilometri buni.
Ating Massebiau, penultimul punct de control, binișor înainte de timpul limită. Mă liniștesc. Știu sigur că de acum înainte voi termina cursa, fie și dacă ar fi să merg în patru labe.
De fapt, cam așa încep să merg. Aplecat, adus de spate, cu mîinile împingînd în genunchi. Pășesc greoi. E o pantă care la prima vedere e abordabilă, 1 km lungime și ceva peste 400 metri diferență de nivel.
Nu mă las, însă mintea mea transformă acest km (destul de) vertical într-un calvar demn de un Bucșoiu sau de o Diană… Nu mă las însă.
Îmi trag sufletul la La Cade, ultimul punct de alimentare. E pentru prima dată în această cursă cînd mănînc în tihnă (Roquefort, miam-miam, supă, miam-miam), e pentru prima dată cînd mă așez pentru cîteva minute.
Știu că mai am o singură pantă de urcat. Rememorînd profilul cursei, îmi spun că e una relativ ușoară. Apoi ar fi urmat o coborîre izbăvitoare, spre finiș. Și gata.
Hmmm. Nu avea să fie deloc așa. Panta de final avea să fie tot (aproape) verticală, cu multă stîncă, grea, grea.
Noroc cu mantra… altfel nu prea știu ce mă făceam doar cu picioarele îngreunate.
Și să nu uit. De fapt…. J’aime les montagnes francaises.
*****
Grand Trail des Templiers a fost cîștigat de spaniolul Miguel Heras – 6h:45min:12sec, care a fost urmat de Jared Hazen (SUA) și de francezul Cedric Fleureton. La fete, prima a fost elvețianca Jasmin Nunige – 8h:00min:52sec, urmată de norvegiancaYngvild Kaspersen și spanioloaica Nuria Picas. Rezultatele complete se găsesc aici.
*****
Timpul meu final a fost foarte aproape de estimările inițiale: 12h:28min:16sec. Pot spune că am făcut mare parte a acestei curse din amintiri și din ambiție, ținînd cont că – din varii motive – pregătirea mi-a fost precară (în mai am alergat 30km, în iunie – 57km, iulie – 56km, august – 123km, septembrie – 139km, iar în octombrie m-am antrenat doar alergînd la Maratonul Piatra Craiului și la Maratonul București).
Am folosit echipament Decathlon, ținînd să apreciez aici calitatea colanților Baggy Trail Kanergy, a tricoului de trail, a vestei de alergare și a ciorapilor de compresie. În dimineața cursei, pe întuneric, lampa de iluminat s-a dovedit extrem de utilă. Ar fi trebuit să alerg cu Kiprun XT6, pe care i-am testat în timpul Maratonului Piatra Craiului și unde s-au dovedit stabili și cu aderență foarte bună. Pentru cursa din Franța am preferat însă alte încălțări, deoarece XT6 are calapodul mai strîmt la nivelul labei piciorului, iar în condițiile unui efort lung picioarele se umflă vizibil.
Video și foto: Festival des Templiers