duminică, noiembrie 24 2024
După cum o spun  și în titlu, cam acestea au fost cele două lucruri cu care m-am ocupat eu în ultima vreme: Tibi și mersul la bazin. În rest, jurnalul meu de fals sportiv, săptămîna 12-18 martie e plin de mici dezastre, gînduri negre și invidie pe puriul ăla de Dragnea. Falsă invidie de fapt, căci sunt sigur că nu o să-i meargă bine.

[Adrian Mila]

Este clar că ar trebui să fiu plătit pentru cel de-al doilea serviciu. Și în loc să fiu plătit, plătesc eu. Consum circa 8-900 kcal/zi, mă prezint conștiincios la bazin la ora 6 dimineața, și tot eu plătesc.

Pînă atunci, în fiecare dimineață mă trezesc cu mâna pe telefon, căutând clasamentul cursei polare. Artic Ultra aia, care mă disperă de trei ani, în care am mereu senzația că se poate întâmpla ceva nasol. Nu îmi place, mi se pare că pericolul e prea aproape. Cu vreo trei săptămâni înainte abia erau să piardă un italian, Roberto Zanda, prin Yukon, la altă cursă. Degerat bine, acum așteaptă să îi cadă degetele de la mâini și de la picioare. Undeva în creier aveam o poză cu mâna lui degerată, neagră și tumefiată, la fiecare căutare de clasament la Ultra 6633.

Oricum , ultimul lucru făcut seara era să caut clasamentul, primul lucru dimineața, la trezire, era același clasament. Sper să nu îl invite și la anul pe Tibi, că mă uzează pe mine cursa. Mi se pare ciudată negarea calităților lui. Indiferent de exagerările presei, pe el nu l-am auzit să bată câmpii cu recorduri și premiere mondiale. Și în plus, reușește să iasă primul, fără niciun dubiu și fără să acorde șanse concurenței. Mă rog, nu pot să fiu obiectiv, îmi place Tibi și mi-a plăcut maratonul de la VMT, adio obiectivitate. Oricum, niciodata nu mi-am propus să fiu obiectiv, relatez impresii personale.

Grupul de susținători în schimb este unul dintre cele mai pestrițe, cu idei simpatice. Încă se mai crede în spirale energetice, se blestemă televiziunile care nu acordă suficient spațiu cursei, destul de anonimă de altfel, se plantează copăcei virtuali șamd. Nu vreau să îi tulbur pe cei care mai cred în Moș Crăciun, dar dacă gândul avea forță, mamele fotbaliștilor care ratează penaltiul din minutul 91 ar urla de plăcere, lucrurile nu funcționează prin forța gândului decât în lumea inorogilor albi.

Zona de hateri este și ea bine reprezentată, intersectarea celor doua sfere fiind insuficient exploatată pe Facebook, se putea mai mult. Nu am reușit să mă abțin și am vorbit despre Tibi, pentru că am făcut zeci de accesări pe saitul ăla de track, să văd cum mai e.

Acum însă, sunt curios. Este o oarecare dambla, am un blog, ia să fac vizualizari și să strâng like-uri și distribuiri. Sincer, numai la Oana Pellea și Petronela Rotar nu mă așteptam să se dea admiratoare de alergători, chiar au idee de cursa asta? Sau de la dom Președinte, care apare și el cu un mesaj de felicitare. Mă rog, latura susținătorilor ar vrea și felicitări de la Trump, Guiness Book șamd, dar mi se pare ca deja exagerăm. Bine ca au scăpat fără daune majore, așa zic de trei ani încoace. Gata.

Să vorbim însă și despre ceva sport. Șapte zile din șapte cu înot matinal. Baremul era de minim 2,4 km, vineri m-a bușit colecistul, în urma unui abuz de alune cu coajă și sare, mmm, 45 lei kilu de sare prăjită, și am reușit să fac doar puțin peste 2 km.

Vă ziceam eu, înotul ajută foarte mult gândirea, apa aia dubioasă are niște substanțe care au un efect excelent asupra neuronilor. Duminică am calculat în minte, cale de vreo 30 de bazine, cât trebuie să înot ca să fac peste 18 km săptămânal. Am obținut vreo 30 de valori diferite, dar toate erau peste 18 km.

Evident că nu am strâns decât 17,72 km, regretând amarnic faptul că am uitat să dau drumul la ceas sâmbătă sau că am făcut niște bazine cu labele, fără să dau din mâna pe care zăcea Suunto, dormind fără să contorizeze bazinele. Asta e. Îmi cam lipsesc provocările, intru într-o monotonie tip moartea pasiunii. Nu știu cum naiba fac, dar este evident că nu pot decât să am exagerări în toate plăcerile. Adicții, dependențe și exagerări, cam astea mă descriu, până când nu mai știu dacă fac de plăcere sau din obligație toate activitățile.

La horoscop spune că astrele încep să îmi surâdă. Apoi să îmi zâmbească, apoi să râdă și cu kurul de mine. Abia venise primăvara, abia îmi venise cheful de biclă. Pe urmă au început să se adune micile dezastre.

Mă duc să semnez un contract de întreținere. Merg cu bicla, o las în subsol, urc, semnez, cobor în subsol. Plici-pleosc. Plici-pleosc. Auch, apa a trecut de zona cu Goretex. În subsol inundație. O țeavă spartă, culmea, încă o inundație la vreo 10 m distanță. Mereu am fost un norocos, două incidente dintr-o singură lovitură, nici nu se uscase cerneala pe contract.

Plec cu bicla, îi dau un șut în apărătoare și roata începe să frece de metal. Schimbătorul din spate nu mai merge, frânele nu țin, încerc să mesteresc singur, după ce mă umplu de vaselină și de nervi ajung inevitabil la un atelier de bici.

Rămas fără bici, plec pe jos. Ca și cum nu eram destul de amărât, trec pe lângă un bloc de birouri și mă surprind în oglinda peretelui cortină. Mergeam alert, pășind elastic și grăbit, simțindu-mă relativ în formă. În formă de cozonac. Din peretele cortină se uită la mine un nene la care începe să râdă chelia în soare, are o față cam nedormită și ceva cearcăne, probabil avea un trecut de alcoolist. Hopa, stai, că eu sunt ăla. Mamă, ce depresie m-a apucat. Mamă, ce invidie, ce oglindă are frate Dragnea acasă? Că are cam la fel de mulți ani și pozează plin de satisfacție alături de prietena lui fii-su. A, nu a lui fii-su, a lui? Mă rog, să nu fiu înțeles greșit, nu poftesc, Doamne ferește, la femeia omului, doar îl invidiez pentru psihicul beton, care îl ajută să vadă în oglindă un Clark Gable în plină formă.

De atâta depresie și astenie de primăvară mă opresc blazat la Hassan. Sau Ahmed, whatever, frizerul arab din cartier. Îi fac semn mut, îmi zice să aștept. Avea un client pe scaun. Ca orice frizer, socializează rapid, pe orice subiect. Clientul are tricou negru, brațe cât piciorul meu, freza tunsă scurt pe lateral, se lucrează la moțul central. Conversație. Ahmed, sau Hassan: A, eu nu mai am mult. Maxim 1 an sau 2, maaaxim. Gata, s-a terminat testosteronul, am început la 8 ani, că eram grăbit, acum mai am doar foarte puțin timp. Tu, însă, zice spre client, câți ani ai?

–          43.

–          Aaa, păi tu nu ai treabă, mai ai sigur încă măcar 7-8 ani, ești beton.

Porca puttana, dar ce naiba v-a apucat, tocmai în ziua în care constat eu că sunt mic, gras și bătrân, alt subiect nu ați găsit? Nu cred că putea să aibă o idee mai imbecilă decât să îți induci un număr maximal de cartușe  pe care le mai poți trage.

Sper că și lângă Dragnea se discuta același subiect al bătrânii ciocănitori. Și tot așa au continuat până a modelat definitiv ciuful atletului de 43 de ani. Se ridică mândru atletul în picioare, aproape că aș zâmbi, dacă nu aș fi deprimat. Mereu mi-am dorit niște brațe musculoase, dar nu asortate cu niște picioare de vrăbiuță. Se pare că aparatele de picioare de la sală erau ocupate când a fost el, că avea niște gambe jalnice. A culminat urcându-se într-un Opel Corsa cu două portiere, cu o culoare turcoaz care mă făcuse să mă întreb dacă plecase cu mașina prietenei sau el era prietena.

Tuns mă simt deja mai bine, după ce Hassan a tot dat ture cu pieptănul încercând să mă aranjeze ca pe Louis de Funes, cu niște șuvițe șucare.

Treaba merge strună în continuare. Se strică interfonul. Și broasca de la intrare. Nu mai merge laptopul. Nici mouse-ul. Nici touch-pad-ul. Nimic, mă înțelegeți?

Culminează cu arderea plăcii integrate de la centrală, vineri, într-o zi cu soare, în care nu părea importantă căldura de la centrală. Pe urmă ghinioanele s-au oprit și au început să apară soluțiile și remedierile, pe bani, bineînțeles.

Doar două ultime gânduri la final de jurnal de cacao.

#1. Sunt sume care par mici, tare mici. Depinde doar de un lucru, la fel ca și la alte socoteli. Depinde doar la ce capăt al bancnotei te afli, la cel care pleacă sau la cel care vine. 100 lei primită? Habar nu am ce să fac cu ea, e prea mică suma. O sută de lei luată cu de-a sila? Maaaamăăă, ce ustură, ce valoare enormă are, câtă patimă și cât sentiment implică.

#2. Să îmi aduc mereu aminte să nu mai merg la Kaufland cu geaca roșie. Sau măcar să știu unde naiba este raionul de detergenți, să nu mai trimit lumea aiurea prin magazin.

Comments

comments

Previous

Printre nori, în Rodnei

Next

Alergarea ca exercițiu stoic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also