Apă rece-rece. Vreme închisă și un soare zgîrcit, apărut oricum cu întîrziere. Pante, nisip care zgîrîie. Și apoi mult, mult noroi. De fapt o clisă lipicioasă, întinsă pe mîini, pe față. Vorbe grele, chipuri asudate, obosite, dar în cele din urmă luminate de o bucurie interioară.
La prima vedere, destul de ciudați acești oameni. Vorba cîntecului: apucați de streche. În Vama Veche.
1
Aproape tremur. E destul de rece afară și continuă să plouă, chiar dacă mărunt. Încerc să mă încurajez. Să intru sau nu în apă? Apa mării e rece, să tot aibă doar vreo 11-12 grade. Și ar trebui să înot 500 de metri. Cinci sute!!!. Picioarele îngheață repede, simt ace în oase și mușchi după doar cîteva secunde în apă. Nu, nu pot, nu vreau să fac asta. Cred că la fel gîndesc toți cei din jurul meu. Ne încurajăm unul pe celălalt, „hai că se poate, o să fie bine!”, dar de fapt ce e în sinea noastră…
Norocoșii au costum de neopren. Un material care te protejează de apa rece și îți asigură și flotabilitate. Am și eu unul, de împrumut, însă îmi acoperă doar pe jumătate mîinile și picioarele. Privesc îngrijorat spre cei cîțiva care vor să înoate doar în costum de baie. Cinci sute de metri, în apă rece!!! Oh, nu. Și am mai și plătit să fac asta…
Nici nu aud cînd se dă startul. Țîșnesc și eu în urma celorlalți. Mă duc oare ca vita la tăiere? Nu mă gîndesc prea mult la asta, dimpotrivă, mă simt oarecum eliberat și încep să urlu. Țip. Fac precum indienii apache care atacă un fort apărat de o mînă de pionieri ai vestului sălbatic. Chiui a descătușare.
În primă fază nici nu simt apa rece. Abia după cîteva secunde mi se taie respirația. Încerc să mă liniștesc, să respir regulat. Ar trebui să și înot. De fapt, dau din mîini și picioare, într-un soi de bras adaptat la condițiile vitrege, dar înaintez greoi. Nici măcar nu bag capul sub apă.. Mă gîndesc să mișc cît mai energic din brațe, ca să nu simt frigul. În jurul meu e multă agitație, spumă albă de la corpurile ce agită apa.
Apă pe care nu o mai simt chiar atît de ostilă. Dau tot mai viguros din mîini și picioare. Iese un crawl cam chinuit, însă evident avansez. Trec de a doua baliză. Mai e puțin. Bat apa, de parcă aș vrea să mă răzbun pe ea. Obosesc tot mai evident, simt asta, dar nu mai poate fi mult, ajung la mal. Am scăpat…
2
Acum ar trebui să înceapă proba de alergare. Cea care îmi e cel mai la îndemînă, unde mă simt în largul meu. Alergarea, bijuteria mea. Numai că sunt cam amețit. În țarcul de schimb nu găsesc locul unde mi-am lăsat echipamentul. Caut bezmetic, în dreapta, în stînga. Nu înțeleg ce se întîmplă. Unde mi-e echipamentul?
Trec minute bune (așa am simțit atunci, acuma cred însă că au fost doar niște secunde lungi) și noroc cu o voce de prieten care mă ghidează. Gata, îmi găsesc încălțările. Sunt însă plin de nisip. Mă șterg puțin pe picioare, dar degeaba. O să am mult nisip în adidași. Văd lîngă mine casca de biciclist. Cu un gest reflex o pun pe cap, mă îndrept spre bicicletă, o cobor de pe rastel și dau să plec. Noroc cu o altă voce care îmi spune: “nu e bine, acum trebuie să faci alergarea”. Hmmm. Poate că dacă aș fi fost cu mintea mai limpede aș fi rostit niște vorbe grele. Așa, mă simt precum un mecanism pus pe automat. Pornesc la drum.
Alergînd, încep să îmi revin. Gata, îmi simt corpul, pe mine mă redau mie însumi. Alerg, alerg. E reconfortant, depășesc continuu. Încurajez pe toți prietenii întîlniți pe traseu, bat cuba. E bine. Nu simt porțiunile de noroi, nu mă deranjează iarba încîlcită, nisipul mării îmi pare un fleac, nu forțez. Cinci kilometri de alergare pe teren variat, ca o regăsire.
3
Pe bicicletă îmi place, dar nu mă simt în mediul meu natural. Bicicleta e pentru mine un corp străin, ale cărui nevoi și pretenții nu le înțeleg mereu. Merg des pe bicicletă, doar în oraș, rezolv treburile curente, așa că asta înseamnă biciclit aproape zilnic, nici 10 kilometri.
Aici e altceva. Ar trebui să parcurg 35 de kilometri pe teren accidentat. Termenul accidentat capătă însă înțelesuri noi. E noroi mult pe drumul de țară ce pleacă din Vama Veche și ar trebui să ducă la Hagieni. După ploaia continuă de azi noapte drumul din pămînt bătătorit – printre lanuri de culturi, pe dealuri, prin sate – s-a transformat într-o clisă lipicioasă. Noroiul acaparează totul. Se insinuează pe roțile bicicletei, se urcă pe tine, îți intră în ochi, în nas, parcă ar vrea să te înghită.
Sunt pe undeva pe la mijlocul unei coloane de oameni care șerpuiește bezmetic pe cîmpurile Dobrogei. Unii merg pe biciclete, dar înaintează numai cîțiva metri. Coboară și cu obidă și febrilitate încep să îndepărteze noroiul de pe roțile, din mecanismele bicicletelor.
Apoi împing la bicle. Asta, în limbaj de specialitate, se cheamă push-bike. Dar nimeni nu se ocupă cu astfel de finețuri. E vremea strînsului din dinți, a efortului de a mai avansa un metru, încă un metru, de a scăpa din noroi. Și e vremea înjurăturilor groase.
Deși e multă adrenalină și destui nervi în jurul meu, mă simt foarte liniștit. Chiar îmi place. Exersez din nou sentimentul de porcușor al ființei. Evident, nu vreau să mă împrietenesc cu noroiul, dar nici nu îl simt ostil. Îl îndepărtez cînd e cazul, nimic mai mult. Adopt și o tactică inedită. Decît să mă chinui să merg pe bicicletă, mai bine o împing prin iarbă, prin lanurile de grîu, pe unde e mai puțin noroi, și alerg pe lîngă ea. Avansez destul de repede.
După vreo 10-12 kilometri de noroaie, drumul devine practicabil. Se merge din nou tare, pe biciclete. Cine poate, desigur. Eu mă simt bine, pedalez egal, sunt atent la pietre și coborîri, în rest trag cu coada ochilor la frumusețile din jur. E o pace senină, atemporală prin satele pierdute prin cîmpurile Dobrogei.
Nu peste mult timp vine și linia de finiș, pe malul mării. Noroi din cap pînă în picioare, o stare de oboseală, dar mai ales multă bucurie.
Au fost circa 300 de participanți la a doua ediție a triatlonului Fără Asfalt. O competiție off-road dificilă, dar frumoasă, care a deschis sezonul acestui sport, care include un circuit de cinci concursuri.
În România, triatlonul e un sport – unii îl consideră extrem – care are încă un numar foarte mic de participanți. La prima vedere, e un sport mai puțin spectaculos, cu mai puține momente de suspans, însă e o competiție în care organismul uman e folosit la maximum în ipostaze diverse (înot, mers pe bicicletă, alergare).
Foto: Dragos Ion și www.bicla.ro
Romanian
English
Inteleg ca a fost un concurs la sfarsitul caruia toti participantii erau indragostiti la nebunie de asfalt. Iar tu ai alergat la proba de alergare, ai alergat la cea de bicla si ai fi alergat si la proba de inot daca nu era apa asa de adanca. Adevarat maratonist! Felicitari pentru ca ai avut curaj sa intri in apa (aia a fost tare, „Să intru sau nu în apă?”. Am ras cu lacrimi.). Oricum, se pare ca pana la urma v-ati distrat pe cinste. Succes la concursurile urmatoare.
Foarte prozaic:d felicitari, Marian:)
Si mie mi-a placut!
Salut,
Felicitari pentru locul 5! A fost o competitie cu multi oameni frumosi si prietenosi. Eu am plecat fericit dar in acelasi timp trist pentru ca am fost f aproape de podium. Locul 4 la mixt, dar asta ne motiveaza si mail mult sa prindem podiumul la urmatorul triatlon la Sf. Ana.
Tot legat de oamenii frumosii, ei m-au facut sa organizez un marathon de mtb la Ranca. La vara, imi doresc sa vad Ranca plina de ciclisti cu hainele lor viu colorate.
Te astept si pe tine 😉
Salut. Multumesc pt comentariu. Si multa bafta cu maratonul de ciclism. Tinem legatura. Numai bine
nu-i asa ca-i mult mai bine pe noroi?:)…sarea si piperul maratoanelor
adevarul e ca anul trecut numai noroi am prins pe unde am mers, insa anul asta nu, asa ca mi s-a facut dor:)