Fuga dupa Stamatin

Despre alergare, puțin fotbal și cine mai fură prin Barcelona!

Alerg.ro februarie 6, 2012

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Dragi prieteni alergători, vă salut de la geamul barului La Principal, din Barcelona. E un bar la intersecția dintre două străzi, are mese de lemn, vechi și cam uzate, iar pentru că tavanul e înalt, au înghesuit și-un mezanin, la care se ajunge pe-o scăriță îngustă. E mereu plin ochi de lume, de toate vârstele, în continuă conversație. Îmi place mult să mă uit la mesele pline cu bătrâni, îmbrăcați cu cămașă și cravată, care vorbesc în gura mare vrute și nevrute, în timp ce beau și mănâncă. Am comandat o salată și-o cafea unei chelnerițe englezoaice, care nu-și mai vede capul de treabă. Afară a început ușor să plouă și sunt 7 grade.

de Bogdan Stamatin

Duminică de dimineață, la fel ca în ultimele trei săptămâni, n-am reușit să mă trezesc mai devreme de ora 10. Pun asta pe seama faptului că urmez un program de antrenament pentru cursa de semimaraton, la care urmează să particip, pe 26 februarie. Nu e prima dată când alerg distanța de 21 km, însă mi-am propus să o fac puțin mai academic. Programul de antrenament nu e nici prea solicitant, dar nici tocmai ușor pentru un începător ca mine și din cauza asta mă simt destul de obosit. Mai puțin însă în timpul alergărilor propriu-zise, pe care simt că le execut tot mai ușor.

Astăzi dimineață, duminică, am alergat pe o distanță de 18 km, conform programului de antrenament. Astfel, în întreaga săptămână am adunat 45 km sub pantofi. Pentru că nu am o fire imună la factori externi, pentru fiecare alergare mai lungă simt că trebuie să-mi fac traseul de-acasă, în așa fel încât să nu coincidă cu unul pe care-am alergat cu câteva zile mai devreme. Așa cum poate câțiva dintre voi pățesc la fel, am nevoie de cât mai multe lucruri care să mă distragă de la efort. Muzica, podcast-urile cu emisiuni radio, sunt mereu binevenite. Însă traseul, poate mai mult decat alergarea în sine, este pentru mine principalul factor de stres.

Principala concentrație de alergători din Barcelona se află pe întinsul falezei, lângă plajă. Dacă îți începi fuga de lângă statuia lui Columb, de la sfârșitul faimoasei La Rambla, și pornești de-a lungul apei, ai garantată o alergare fără întrerupere, dus-întors, de aproximativ 16 kilometri. Atmosfera e plăcută, iar lumea vine la plajă, iar acum iarna, la picnic. Familiile sau grupurile de prieteni își întind pătura pe nisip și scot de mâncare și câte o sticlă de vin. De multe ori, în zilele însorite, poți vedea înotători, sau multe grupuri de tineri jucând volei peste fileurile înfipte în nisip.

Acum o lună sau două, am alergat pe lângă o tânără duduie care-și ridica rochița de pe fundul gol, în timp ce doi tipi mai breji, cu o cameră de filmat, înregistrau reacțiile publicului masculin. Eram amândoi roșii, eu pe față, în obraji, de rușine, încercând să mă prefac relaxat și indiferent, ea pe fund, de la toate palmele primite de la trecători.

Astăzi, pentru că a fost vânt și valuri destul mari, apa era plină de surferi. Spre capătul extrem al plajei, ajungi în cartierele noi, și poți trece pe sub două plăci fotovoltaice gigant. Toate aceste expresii ale libertății și civilizației se constituie într-un combustibil excelent pentru oricine, cu atât mai mult pentru un alergător precum al dumneavoastră sincer.

Din această cauză, ar fi o curată ipocrizie să mă plâng de monotonie pe un asemea traseu, însă dacă știu ceva bine despre mine, e că mă plictisesc repede. Din această cauză, astăzi, în loc să fac stânga de la statuia lui Columb, am făcut dreapta, spre digurile goale ale portului. E traseul meu de rezervă, și mă bucură să-l găsesc mereu gol și la fel de interesant. Dacă-l „storc” destul de bine, pot scoate 10 kilometri din el, plus cu cât mai „pișc” din traseul clasic, pot s-ajung liniștit la 20 km, cu suficientă variație de peisaj, încât să n-am timp să mă gândesc la călcâiul ăsta drept, care mă cam doare în ultima vreme.

Astăzi, duminică, în timp ce fugeam pe digul portului, cam înfrigurat și cu fesul tras pe ochi, printre vase și vapoare care mai de care, m-am gândit la ce-am văzut aseară, la meci.

Pentru că aseară, sâmbătă, am fost la un meci de campionat, pe Camp Nou, al magnificei FC Barcelona. Am plănuit de mult distracția, și împreună cu cei doi colegi de-apartament, ne-am ocupat locurile, cele mai ieftine pe care le-am putut obține, cu 34 de euro bucata, sus-sus in vârful stadionului. Barcelona a jucat slab, și deși am avut parte de-un gol Messi, oponenții, cei de la Real Sociedad, erau cât pe-aci să producă un egal.

Din cauza lipsei de spectacol din teren, ochii mi-au fugit pe măreția stadionului și a spectatorilor. Familii întregi venite cu pături de-acasă, stăteau înfofolite în tribune, aplaudând și râzand. La pauză, tot stadionul s-a mutat „înăuntru”, la sandvișuri și sucuri.

Nu știu cum sunteți voi, însă eu mă înmoi ca o cârpă când văd că lumea se poartă civilizat. Partida s-a terminat la 12 noaptea. 2-1 pentru Barca. Pe drumul de întoarcere, fanii echipei adverse mergeau în mijlocul puhoiului „blau-grana” și-am fost stresat pentru ceva timp, crezând că se vor lua la bătaie. La gura de metrou, câteva mii de oameni făceau o coada uriașă și tăcută de-a lungul bulevardului. Aș fi stat o oră uitându-mă la ei, așa de mult mi-au plăcut.

Însă fiindcă colegii de apartament n-aveau răbdare, am decis să ne încercăm norocul la următoarea stație de metrou, la care am ajuns pe jos. O dată intrați înăuntru, ne-am așezat pe-o bancă, contemplând tren după tren plin ochi de suporteri, urcați de la cealaltă stație.

Cu chiu cu vai, dintr-unul din trenuri, vreo șase-șapte bărbați, până în 40 de ani, au reușit să coboare pe rând, dintr-un vagon burdușit. S-au așezat lângă mine, în continuarea băncii. Au discutat relaxat, în română, despre cum e o seară excelentă pentru furat, în ciuda faptului că e foarte aglomerat și greu de urcat în tren. S-au pus de-acord asupra tacticii, trei la ușa din spate, doi la mijloc și-așa mai departe. Erau îmbrăcați bine, departe de clișeul etnic care ar putea să-ți vină în minte. Unul dintre ei purta un sacou. Trenul următor a intrat în stație cinci minute mai târziu. Tipul în sacou s-a ridicat în picioare, comandând cu voce groasă, parcă puțin obosit: „Gata… nu mai stăm, hai pe ei„. Au tras și-au împins și-au fost singurii de pe tot peronul care-au reușit să urce-n tren.

Bogdan Stamatin e redactor al site-ului de muzica www.wetpaper.ro și  creator al serialului online “Important”, în care oameni obișnuiți răspund unei întrebări obișnuite: “Ce e important?”. Puteți urmări episoadele primului sezon la adresa what-is-important.tumblr.com și puteți susține proiectul pe facebook.com/important.videoshow

Comments

comments