Una din “dramele” copilăriei mele a avut loc, nu se putea altfel, pe la 14 ani. Eram în clasa a opta și, după cum era sistemul pe atunci, trebuia să mă pregătesc pentru examenul de treaptă, de admitere la liceu. Învățam bine, nu asta era problema.
“Drama” a apărut în condițiile în care părinții au decis că – cel puțin pentru o vreme – trebuie să mă pregătesc și mai bine și să renunț la preocupările extra-școlare. Printre altele, la sport. Și mai ales să renunț la participarea la un concurs de orientare sportivă, faza pe țară. Eram tare mândru de calificarea pe care o obținusem și de-abia așteptam concursul. Dar acum, abrupt și nedrept, credeam eu, nu se mai putea.
Degeaba rugăminți, degeaba promisiuni că o să mă descurc, că o să învăț bine și o să am timp să particip și la concurs. Degeaba revoltă, degeaba nemulțumire. “Dramă”* în toată regula, cum numai la acea vârstă se poate întâmpla. N-a fost să fie, îmi spun acum, fără vreo umbră de regret.
Atunci s-a terminat, totodată, relația mea cu orientarea sportivă. A fost o poveste frumoasă, nu prea lungă, dar care mi-a lăsat amintiri de neșters. Printre altele, cea a primei diplome câștigate la un concurs și, mai ales, a hărții pe care o folosisem atunci, pe amândouă expunându-le o vreme, cu mare bucurie, pe unul din pereții camerei mele. Dar și amintirea clipelor de libertate și fericire (da, insist, era vorbă de fericire în stare pură!) în timp ce alergam prin păduri, pe dealuri.
Tot de un concurs de orientare sportivă se leagă și amintirea unei nedreptăți și a unei prime lecții de viață.
Pe scurt, faptele stau cam așa. Eram în plină competiție, în pădure și, urmând cu atenție harta, ar fi trebuit să găsesc “momâia” (baliza de la unul din punctele de control prin care se trece obligatoriu și în care era un compostor, pentru a-mi marca astfel prezența). Dar aceasta, “momâia” adică, era de negăsit. Am privit cu atenție în jur, m-am învârtit minute bune căutând-o. Nervi, nemulțumire. În cele din urmă, am găsit-o îngropată sub frunze. Evident, fusese ascunsă de cineva, probabil tot concurent, care trecuse puțin mai înainte pe acolo.
Am simțit cum mă înnăbușă nemulțumirea și am vrut dreptate. Am luat baliza și m-am întors la organizatori, semnalându-le incidentul și spunându-le că e cazul să anuleze concursul. Nu s-a întâmplat așa. Nu mai țin minte dacă am fost privit cu condescendență sau luat în răspăr, dacă mi s-au oferit explicații clare, cert e că eu am fost descalificat. Și nici dreptate nu mi s-a dat.
Cum astfel de întâmplări produc, la vârsta copilăriei, adevărate furtuni sufletești îmi vine să spun – cu mintea de acum – că atunci am înțeles că întotdeauna, indiferent de obstacole și nedreptăți, trebuie să mergi înainte, să nu te întorci din drum. Dreptatea – dacă e să fie – se află doar la capătul drumului.
De ce această lungă expunere nostalgică? Doar pentru a vă semnala un concurs inedit, unul dintre puținele de acest gen din țară: Velocompass. E un concurs de orientare sportivă, dar pe bicicletă. Mi-am propus să particip – ceea ce vă îndemn și pe voi să faceți – încercând astfel să retrăiesc bucuria mersului prin pădure, a căutării (punctele de control sunt convins că vor fi toate la locul lor!) și a ideii de a nu renunța.
*Tot am pus ghilimele la cuvântul dramă pentru că – privind retrospectiv – cele întâmplate atunci au farmec, sunt parte din viața mea, dar nu au nimic de a face cu o adevărată dramă.
Romanian
English
Foarte frumos:) Lasa ca iti iei revansa la VeloCompass:)