Presa pe fuga

De ce alergăm?

Alerg.ro aprilie 10, 2012

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Când două zile la rând, jurnaliști din presa centrală se întreabă de ce aleargă lumea și care e motivația din spatele acestui „fenomen”, înseamnă că problema e serioasă.

 În cotidianul Bursa de astăzi, politologul Cătălin Avramescu își asumă ignoranța dar și pasiunea față de antropologie, dar se lasă sedus de așa numita teorie a „vânătorii persistente” încercând să explice că nevoia de alergare este una atavică, un instinct primordial.

 „De ce aleargă oamenii?”, se întreabă Avramescu. „Conform acestei ipoteze, a vânătorii persistente, capacitatea noastră de a alerga este o trăsătură selectată în negura timpurilor, în perioada de formare a speciei omeneşti. Hominizii au învăţat să alerge într-un fel deosebit de alte creaturi. Ei alergau, pe două picioare, diferite animale, până ce acestea cedau epuizate.

 Noi suntem obişnuiţi să privim omul ca pe o fiinţă slabă de la Natură. Credem că ceea ce ne deosebeşte de alte animale este doar raţiunea, cu tot ce decurge de aici: educaţie (atâta câtă este) etc. Mai credem că, fizic vorbind, animalele sunt în toate privinţele mai bine adaptate. Nu avem nici blană precum ursul polar, nici nas precum câinele şi nici gheare precum tigrul.

Dar ipoteza alegării persistente pare, dacă o înţeleg bine, să pună sub semnul întrebării această perspectivă. Omul ar avea o adaptare naturală extrem de ciudată, care îi dă un avantaj evoluţionar. El nu poate să se măsoare cu o gazelă în viteza sprintului şi nici cu un cal pe distanţe lungi. Dar pe distanţe foarte lungi, extreme?

 Teoria vânătorii persistente atrage atenţia asupra unor caracteristici aparte ale oamenilor. Merg şi aleargă în poziţie bipedă. Au o conformaţie aparte a muşchilor picioarelor. Şi, mai cu seamă, pot transpira. Acest lucru înseamnă că pot alerga, chiar dacă cu o viteză redusă faţă de a celorlalte animale, pe distanţe foarte lungi, în timpul zilei, eventual chiar în soare. O antilopă, desigur, aleargă mai repede decât un grup de oameni care doresc să o prindă. Însă aceştia o pot ajunge din urmă. În cele din urmă, animalul va pierde partida, cu un grup de alergători adaptaţi pentru distanţe extrem de lungi. La limită, animalul întră în şoc termic”.

 Avramescu încheie cu un îndemn la apropierea de natură. „Dacă ipoteza aceasta este adevărată, atunci înseamnă că ar trebuie să reconsiderăm întrucâtva locul nostru în Natură. Noi suntem, acum, creaturi ale Confortului. Suntem înconjuraţi de maşini care ne duc dintr-un loc în altul. Numim acest lucru „Progres”.

O întrebare asemănătoare, mai exact de ce aleargă oamenii, își pune și Oana Dușmănescu, de la Gazeta Sporturilor. Varianta sa de răspuns este ceva mai simplă: alergarea de astăzi ar fi un fenomen care e și o modă dar și o cale de salvare din inerţia de zi cu zi.

„Să alergi mult a devenit mai mult decît o modă. A devenit o goană disperată după porţia de sănătate, un antidot la statul pe scaun, pupat calculator, mîngîiat smartphone pînă la delir. Oamenii de pe scaunele ergonomice fug ca şi cum ar fugi pentru vieţile lor, iar răutăcioşii îndrăznesc să spună că aceştia fug inclusiv de vieţile lor. De stres, de repetiţie, de asfalt, de şefi, de ei înşişi, de varianta lor statică.

 Dar alergătorii din birouri se mîndresc cu locul 11.326 de la semimaratonul de la Berlin. În competiţia din mintea lor, cea mai ascuţită dintre toate, ei au învins. Cine e pe locul 1 nu are nici cea mai mică importanţă. Ei şi-au făcut treaba, au terminat o cursă care i-a golit de energie, limitele au fost depăşite. Obiectivul următor – următoarea cursă”, spune Oana Dușmănescu.

Și pentru că tot la această oră Paul Dicu aleargă prin deșertul Sahara, să semnalez un frumos text ceva mai vechi scris de Cosmin Stăniloiu pe site-ul Liternet.ro.

 Ilustrație: clipartreview.com

Comments

comments