„Allez, allez, Mar….”. Femeia, o doamna simpatica la vreo 50 de ani, nu se da batuta: „Allez, allez … Marion” reuseste in cele din urma sa-mi rosteasca aproximativ numele, descifrindu-l cu ceva greutate de pe tricou, acolo unde e scris. Zimbesc cu amenitate, multumind. Femeia aplauda cu frenezie, si incurajeaza tot timpul, pe toata lumea: „Allez, allez, bon courage”, citind in acelasi timp numele celorlalti alergatori.
Sunt undeva la iesirea din Vallorcine, un mic sat din Savoia franceza, de o frumusete inca neatinsa de freamatul turismului de masa. Grupuri de sateni, poate si turisti, aplauda de zor, impingind efectiv de la spate barbatii si femeile, in sorturi si tricouri colorate, blindati cu bidoane cu bauturi energizante, ce se pregatesc de urcare. Aici, la Vallorcine, incepe partea cea mai dificila a maratonului Mont Blanc.
Pina acolo, pe la kilometrul 18 al cursei, a fost „parfum”, vorba aceea. S-a pornit din centrul statiunii Chamonix (altitudine 1035m), in incurajarile rudelor, prietenilor, cunoscutilor, trecatorilor ocazionali. La ora sapte de dimineata, pentru a evita pe cit posibil caldura. Entuziasm general, optimism. 1141 de alergatori amatori sau semi-profesionisti au pornit intr-o cursa care se anunta dificila, dar care in cele din urma a fost infernala.
Pentru inceput, traseul a urcat usor, urmind cursul vaii, trecind prin padure sau pe linga case de vacanta ingropate in verdeata si flori. Mai peste tot, incurajari din partea localnicilor. Fetele maratonistilor sunt inca senine, iar racoarea diminetii prinde bine. Pina la Argentiere, pe primii 10 kilometri, se alearga aproape umar la umar. De aici incepe un urcus, „de antrenament” sa-i zicem. Se urca putin abrupt, pina la Col de Montets (1461 m), iar pe portiuni tot mai lungi ritmul de alergare e inlocuit de un mers in forta. E inca bine, totusi, caci in curind incepe o coborire binefacatoare. Muschii se descatuseaza, iar atletii plonjeaza efectiv la vale.
Dar cum in viata fericirea nu dureaza niciodata prea mult, urmeaza o noua urcare. Cea mai grea, abrupta. Pe harta, panta pare ca are cel putin 75 de grade, insa in muschi se simte altfel, mult mai greu. Urcusul e necrutator, nu te lasa sa zbori, trebuie sa te inconvoi mult in fata, sa impingi in betele de treking (cine are) sau cel putin sa te ajuti pe cit poti de brate. Un mic pas inainte, mina impinge in genunchiul piciorului de sprijin, tragi de celalalt picior, te ajuti putin de mina si tot asa, pas dupa pas, repetati ca un metronom, privind din cind in cind inainte, spre virful care nu se intrezareste, si rugindu-te sa se termine cit mai repede.
Ritualul e repetat de zeci, sute de oameni, insirati unul in spatele celuilalt, formind un „sarpe” de trupuri transpirate care urca, urca, urca pe culmea muntelui.
Dupa mai bine de o ora si jumatate de mers intins ating punctul cel mai inalt al traseului: virful Aigullette des Posettes, 2200m. Peisajul e de vis. Creste inzapezite, ghetari crenelati ce se intind pe vai, un cer albastru si limpede. E multa lumina in jur si foarte cald, aproape 30 de grade. Daca nu ar trebui sa alerg ar fi fost momentul sa stau intins si sa privesc la nesfirsit frumusetea ce ma inconjoara. Ajunge insa o privire lunga in jur, spre Mont Blancul ce se vedea deplin undeva in stinga, aer inspirat cu nesat in piept si din nou la drum.
Ar fi trebuit sa ma bucur de coborire. Nu a fost insa sa fie asa, caci – poate din cauza caldurii, a efortului, a faptului ca nu m-am hidratat suficient – m-am simtit brusc fara vlaga, totul in jur capatind, brusc, contururi vagi. Mi-era teama sa nu ma dezechilibrez, sa nu cad in fata pe poteca abrupta pe alocuri. Ameteala nu a durat mult, din fericire. Un gel energizant si putina apa au reusit sa ma repuna pe picioare. Totusi, tonusul meu fizic a avut de suferit si de acum inainte am reusit sa alerg numai pe portiunile de coborire. Eram insa pe la kilometrul 30 si stiam ca pot, ca trebuie sa termin cursa. Nimic mai mult.
La terminarea pantei, coborit din nou la 1360 de m altitudine, stiu ca mai urmeaza circa 12 km de drum in urcus lent, dar continuu, intretaiat de portiuni mai scurte unde traseul mergea in jos. Dar acestia sunt in general kilometrii cei mai dificili ai unui maraton, cind trebuie sa gasesti resurse suplimentare pentru a trece peste „punctul mort„, momentul acela in care iti vine sa lasi totul balta, in care te intrebi de ce merita sa te chinui. Si cind ai de ales: sa ma opresc sau nu?
Dar e mereu ceva in tine care te indeamna sa mergi inainte, sa pui pas dupa pas, pas dupa pas, fara oprire, pentru a atinge linia de finis. Nu am ceas, pentru ca nu ma intereseaza timpul, nu am pretentii sa ocup un loc cit mai bun, imi spun doar ca trebuie sa termin. Sa simt din nou bucuria imensa, insotita cel mai adesea de lacrimi ce nu sint lasate sa curga, a terminarii unei noi curse. Poteca serpuieste pe culmile Alpilor, ne intretaiem cu turisti ce se bucura de ziua frumoasa, in stinga, mereu in stinga se vede Mont Blancul, drumul urca incet, dar sigur.
Cind aud, la un moment dat, o voce amplificata de megafon rostind numele alergatorilor si timpul acestora, imi dau seama ca linia de finis nu e departe. Inca nu o zaresc, dar stiu ca nu mai e mult. Pas dupa pas, pas dupa pas, inainte. E panta mare inainte de sosire, dar imi place intotdeauna sa accelerez, sa dau senzatia ca termin in forta. Asa s-a intimplat si de data aceasta, dupa 6 ore si 41 de minute (locul 568 la general).
Maratonul Mont Blanc a fost terminat anul acesta si de Cornelia David, care a alergat in 06h:59min:25sec (locul 703 la general, 61 la feminin). In total, diferenta de nivel a fost de 2445m la urcare si de 1480m la coborire. La masculin, maratonul a fost cistigat de elvetianul Jean-Yves Rey care a avut nevoie de 3h:52min, iar la feminin de frantuzoaica Christiane Lacombe, in 5h:16min
De mentionat ca alti doi alergatori romani au terminat crosul Mont Blanc (alergare pe distanta de 23 de km). Dan Chifu a obtinut un timp de 03h:04min:07sec (si locul 159 la general), in timp ce sotia sa, Madalina Chifu, nu s-a lasat deloc mai prejos terminind cursa in 04h:21min:56sec.
Romanian
English
Un maraton frumos si foarte greu. Multumirea la sosire dupa masura. In desert, pe asfalt sau la munte, bucuria confruntarii cu propriile limite este un „drog” ce ne tine in viata. Felicitari, si iti multumim ca imparti cu noi trairile!
super descrierea maratonului…aproape ca ma vedeam si eu acolo…umar la umar cu tine….:) mi-ar fi placut… tine-o tot asa…