Grizonotoane

GrizonoToane: Despre melancolie

Alerg.ro mai 14, 2011

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Victor Hugo spunea: “Melancolia este fericirea de a fi trist.” Sună bine. Nu ştiu dacă e şi adevarat, dar pe mine, astăzi, în Herastrău, m-a pocnit o porţie de melancolie cam de dimensiunile şi greutatea unui ghiveci cu muşcate care iţi cade în cap de la etajul doi. Înainte să intru în detalii fac o paranteză.

Acum vreo doi ani, o fostă colegă de facultate îmi povestea despre primele ei zile de serviciu, cu mulţi, mulţi ani în urmă, pe când lucra într-un birou numai cu femei. Știţi cum sunt fetele când sunt doar ele. Toată ziua îşi toacă soacrele, bărbaţii, şefii şi pe colegele care nu sunt în birou. Apoi comentează telenovelele şi fac schimb de reţete de prăjituri si de adrese de staţiuni europene convenabile (doar din ţări comuniste, pe vremea aia). Din când în când scot oglinjoarele şi îşi mai pudrează nasul sau îşi refac rimelul. La faza cu oglinjoarele, cea mai bătrână dintre colege le spunea mereu celor tinere:  “Poate că arăt eu, aşa, pe dinafara, mai şifonată şi mai zbârcită, dar să ştiţi că pe dinăuntru sunt la fel ca voi”.

Colega mea de facultate nu a putut să uite chestia asta pentru că pe atunci îşi imagina că oamenii în vârstă se gândesc numai şi numai la lucruri serioase, cum ar fi viaţa de apoi sau afacerile imobiliare cu locuri de veci. Dar acum, când ea are cam vârsta la care era femeia aceea atunci, tinde să-i dea dreptate. Închid paranteza.

Azi tropăiam prin Herăstrău în tura a doua, când m-am întâlnit cu unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai mei din copilărie şi adolescenţă, coleg de clasă în generală şi liceu, împreună cu care parcursesem de-a lungul anilor mai toate activităţile specifice vârstei (din vremurile alea, bineînţeles):  excursii, petreceri, nopţi petrecute în laboratorul foto sau în jurul mesei de bridge, schimb intens de cărţi şi muzică. Apoi ne-am mai răcit, dar am păstrat legătura.

Când, pe la 40 de ani, m-am apucat de alergat și am început să promovez cu entuziasm mişcarea pe la toţi colegii şi prietenii mei (unii răuvoitori ar spune că de fapt mă cam lăudam),  amicul ăsta era unul dintre cei doi prieteni mari fumători, care mi-o retezau scurt cu același  discurs sfidător:  “Eu nu vreau să mă las de fumat. Mie îmi place să fumez. Ai ceva împotrivă?” Nu aveam.

Unul dintre ei are acum montate trei stent-uri pe inimă (grefoane arteriale). Nu mai fumează. Iar cel întâlnit azi, uriaş, cu o barbă albă şi o burtă imensă a deschis discuţia cu fraza: “Ştii că era să-mi pierd piciorul?  Era să mi-l taie de aici…” şi mi-a arătat o zonă deasupra genunchiului.  Arterită. Tensiune zero la picior. Mare pericol de cangrenă. S-a lăsat şi el de fumat. Ca să vezi…

De ce m-a pocnit ghiveciul cu muşcate în cap atunci când l-am văzut pe vechiul şi bunul meu prieten?  Pentru că mi-am dat seama că sunt de aceeaşi vârstă cu bătrânul acela burtos care şchiopătează pe alee, iar ceea ce am câștigat eu în plus față de el, nu este neapărat un viitor mai lung şi mai bun, pentru că, la urma urmei, după cum o repetă budiștii în fiecare dimineaţă, nimeni nu poate fi absolut sigur că va mai trăi până diseară. Am câştigat ultimii cincisprezece ani în care eu mă duceam la antrenamente la ora la care ei își luau medicamentele… Sau mă duceam la concursuri când ei se internau în spital.

N-o spun ca să mă laud, pentru că anii ăştia s-au dus. O spun pentru cei tineri, care au viața înainte. Să nu aibă nici o îndoială atunci când trebuie să lase fumatul sau când trebuie să plece la antrenament. Alternativa, pe termen lung, este înspăimântătoare.

Oricum, dacă i-aş fi spus amicului că şi pe mine mă cam doare un genunchi de când am alergat maratonul la Cluj, cred că ar fi încercat să-mi dea cu aparatul ăla de fotografiat in cap. Şi cum avea un teleobiectiv uriaş, am preferat să mă abţin.

Ştiu că există pericolul ca dragele mele colege de club care vor citi acest text să declare că vor deschide sezonul de vânătoare la grizoni ca să-mi scoată ochii ăştia misogini cu care privesc  atmosfera din birourile locuite numai de doamne. Şi pentru că nu sunt un tip foarte curajos, declar cu sinceritate că voi lipsi de la toate competiţiile din următorii trei ani, iar pentru antrenamente voi alerga numai noaptea şi deghizat în câine.

De ce am riscat totuşi şi am făcut acele comentarii atât de periculoase pentru integritatea spinării mele?  Păi a fost un fel de introducere, ca să vă pot spune că şi eu, deşi sunt şifonat şi deteriorat de timp în exterior, pe dinăuntru sunt destul de neserios, după cum bine se vede și din acest text.

Comments

comments