Cu ceva întîrziere, mă achit de obligaţia liber asumată de a scrie un eseu “despre viaţă” pentru a participa la un deja anunţat concurs cu premii… pe viaţă. Premii în pizza, de la Zaza Pizza. Detalii suplimentare aici.
Aşadar, eu am scris eseul de mai jos, şi vă invit şi pe voi, cititori şi comentatori bucureşteni (da, e discriminatoriu, dar nu avem de ales) să produceţi un text (recomandarea mea e să aibă cel mult 300-350 de cuvinte), care să fie postat la comments, cu aceeaşi temă: despre viaţă. Dacă eseul place juriului, aveţi şansa să primiţi cinci pizza pe lună, pînă la sfîrşitul vieţii.
Inspiraţie vă doresc.
Cursa vieţii
Cînd, acum ceva ani, terminam o cursă de maraton în Sahara, am înţeles că viaţa mea nu avea să mai fie la fel. La capătul celor 42 de kilometri parcurşi în deşert am realizat că deşi, aparent, nimic nu avea să se schimbe radical, eu aveam să fiu cu totul altul.
Alerg, îmi vine să zic, dintotdeauna, dar de atunci alerg…cu sens. De atunci viaţa mea a început să capete tot mai pregnant atributele unei curse de alergare pe distanţe lungi.
Desigur, e destul de banal să spun că viaţa însăşi e precum o cursă de maraton. Dar chiar aşa e, căci amîndouă au un start, debutează în forţă, cu mult entuziasm şi sunt pline de speranţe (deh, ca în adolescenţă şi tinereţe), pentru a intra apoi într-o perioadă de seninătate şi rutină (da, maturitatea), urmînd apoi a se încheia cumva la linia de finiş (unii termină în forţă, sunt învingători, alţii abia se tîrăsc).
Dar, e ceva suplimentar ce am înţeles de la alergare, ceva care într-un fel e o formă de negare a vieţii însăşi. Aşadar, alergarea pe distanţe lungi e ca un cutremur fizic şi psihic care te scoate din amorţeala cotidiană, te mobilizează şi te pune în mişcare chiar şi cînd nu prea ai chef de aşa ceva, care îţi declanşează orgoliul (pentru că vrei să cîştigi sau, cel mai important, să te învingi pe tine însuţi), care te învaţă să renunţi la scepticism (vei reuşi, se poate!) şi la lipsa de încredere.
Nu în cele din urmă, în alergare nu există compromis şi nu se trişează. Aici nu există cale de întoarcere. Se merge numai înainte. Există doar o linie de sosire care te aşteaptă.
Şi am învăţat de la alergare multe alte lucruri noi despre viaţă: despre virtuţile solitudinii, despre prietenie sau despre forme inedite de bucurie a suferinţei. Dar cum să fie altfel, atîta timp cît alergarea e chiar viaţă, viaţă la o intensitate cu sens.
Romanian
English
Si acum incepe comentariul meu , cel pe care as vrea sa il aleaga ca fiind cel mai inspirat de la acest concurs si sa castig astfel pizza pe viata. Dar o clipa. Am o neclaritate. Ce este viata? Pai … esti in viata atunci cand respiri si iti circula sangele in vene , atunci cand iti bate inima .. dar nu neeaparat de iubire , atunci cand creierul tau functioneaza si atunci cand nu esti mort . Destul de explicit nu ?
Pentru mine viata inseamna un pachet de bucurii , experiente noi si emotii dar uneori , prin crapaturile acestui pachet , sau atunci cand nu il deschidem cand trebuie , intra si momente rele , stanjenitoare , lucruri pe care ai vrea sa nu se fi petrecut , necazuri . Dar ce imi place cel mai mult la viata este mereu frumos impachetata . Oricum un motiv pentru care imi dedic acest timp scriind un comentariu-eseu despre viata este speranta de a gasi in acest pachet pizza si ea sa fie acolo pana cand voi incepe cealalta viata .
Si acum plec sperand , caci asta faci oricum si oricie ai fi o mare parte din viata , inafara de momentele cand urasti , iubesti , doresti , dormi , visezi , traieste , zambesti , suferi sau gandesti .
Viata, pizza si un tren?
Despre viata…in fiecare zi am impresia ca incep sa cunosc tot mai putine. Ce paradoxal credeam ca o sa fie tocmai invers. Atunci cand crezi ca lucrurile merg intr-o directie se intampla ceva si descoperi o noua fata a aceleiasi monede. E ca si cum ai manca legat la ochi o pizza Quatro Stagioni; daca iei prima felie crezi ca mananci pizza Carnivora dar imediat ce ai trecut la urmatoarea descoperi ca nu e ce credeai tu si tot asa. Cred ca la sfarsit ramai cu experienta simturilor si cu placerea divina pe care ti-o aduce un stomac plin… si mai ramai cu ceva… o dorinta ascunsa doar in subconstientul tau si pe care crezi ca nu o stie nimeni, pe care nu o recunosti nici macar tu: vrei sa ti se faca iarasi foame ca sa retraiesti aceleasi senzatii: teama de necunoscut, curiozitatea, placerea, experienta simturilor, tristetea la gandul ca se va termina, satietatea, si dorinta…dorinta de a o lua de la capat.
Cineva mi-a spus la un moment dat cand eram de vre-o 10 ani ca “Viata e ca o gara iar oportunitatile sunt ca niste trenuri care trec doar o singura data pe acolo iar cel mai important e sa le prinzi ”. De atunci visez mereu ca sunt intr-un tren din care nu ma pot da jos si ratez mereu gara.
Si asta se intampla cel putin de cateva ori pe luna 🙂
Mai bine spunea ca viata e ca acea pizza Quatro Stagioni important este care bucata iti place sa o mananci mai intai. Incepi mereu cu bucata mai buna si lasi partea mai putin placuta pentru mai incolo ca poate o mananca un prieten? Sau invers? Sau poate alegi de fiecare data alta parte a acelui rotund si lasi aromele sa te surprinda. Daca imi spunea asta macar visam in fiecare noapte ca mananc si ma trezeam satula.
Pana la urma se poate filosofa foarte mult in fata unei bucati de pizza alaturi de prieteni, pentru ca doar blatul seamana cu viata: e rotund deci orice ai face ajungi mereu acolo unde trebuie si mai poti sa ti-l personalizezi dupa bunul plac important este sa cunosti reteta potrivita si sa iti faci timp sa o savurezi.
Viata este un lucru obisnuit. Ea este atunci cand te trezesti dimineta, te speli pe dinti sau nu, mananci, bei cafea si pleci de-acasa. Viata este ceva cand mergi pe strada si te uiti la oameni, la case. Te intalnesti cu prieteni sau nu vrei sa te intalnesti cu nimeni si vrei sa stai singur. Viata este atunci cand faci caca si pipi, cand te uiti dupa o fata pe strada sau cand iti doresti un baiat. Viata este cand te masturbezi la filme porno. Viata este cand te lovesti, cand ai accidente de masina (si nu mori, ca atunci nu mai este viata), cand te zagarie pisica si te ustura locul, cand asculti un cantec care-ti place. Viata este cand iti aduci aminte de parintii tai si ti se face dor de ei. Viata este cand iti doresti sa fii iar copil. Cand visezi. Viata este cand oamenii inchid ochii si mor.
Dorin , daca viata ta este pentru tine numai acelele actiuni obisnuite , ma tem ca ori nu traiesti , ori daca o faci nu faci nimic altceva decat ceea ce ai zis tu . Nimici neobisnuit sau real … sa zic asa !
Morala : nimeni nu aleargă decât dacă ştie că la capăt îl aşteapt-un gheşeft…
Şi-o piţă e bună !
Vreau sa ma vaccinez, dar cu sport !
Ma numesc Teodor, am 10 ani, sunt in clasa a treia la Colegiul Emil Racovita. Am fost dat de parinti la scoala de sport, deoarece sunt foarte energic si iubesc miscarea. Dar, de peste 7 luni nu am unde sa inot ca nu functioneaza bazinul si nimeni nu stie sa-mi spuna cand va fi gata. Am mai facut o pauza de inot cand a fost o explozie langa bazin, dar parca nu asa lunga. Din fericire, explozia de la gaze s-a produs cu ceva timp inainte sa intru la antrenament acolo. La inot imi placea sa lucrez cu domnisoara Roxana, parintii mi-au zis ca s-a calugarit, n-am inteles bine ce e asta. Acum am antrenor pe cineva care tipa aproape tot timpul la noi. Imi mai place sa alerg, dar mi s-a spus ca domnisoara Mirela de la atletism s-a apucat de alta meserie din lipsa de bani. Cel mai mult imi place sa joc fotbal, dar echipa unde eram legitimat s-a desfiintat. Antrenorul de la fotbal, nea Dan, dupa fiecare victorie ne cumpara pizza, de la Zaza, ne placea la toti cum suna. Pe langa pizza, imi mai plac cartofii prajiti cu piept de pui si dulciurile. Dupa scoala nu mai am timp de nimic altceva, doar stau cu mama si facem teme, teme si iar teme. In ultima vreme la scoala ne tot bat la cap sa ne vaccinam impotriva gripei porcine, ca cica asa ar fi sanatos. Dar nimeni nu imi spune de ce nu mai pot face sport.
De doua ori am vazut cate o stea cazatoare, drept pentru care mi-am pus o dorinta, ca asa am auzit intr-o poveste. De fiecare data mi-am pus aceeasi dorinta, insa in acele momente n-am putut sa i-o spun lui tati – desi a incercat sa afle, de teama sa nu mi se indeplineasca.
Iubesc animalele, la casa de la Curtea de Arges am trei catei – pe Ahile, Novac si Socrate, doi iepuri – Pato si Alice, nu mai stiu cati porumbei, un iaz cu peste, unde salasluieste si Regina – o broasca testoasa, trei rate – Didi, Duda si Dudu. Si multe pisici … la un moment dat am avut 14, acum mai sunt doar doua. Bine, evident ca animalale le ”impart” cu fratiorul meu mai mare Dodo. Mai avem o mierla care tot canta in parul din curte, iar o data, cand eram la scoala (la Bucuresti, unde sunt in clasa a I-a), trei ursuleti ne-au vizitat tufele de zmeuris de la Arges. Unul dintre ei a fost prins, apoi eliberat, am inteles ca a fost multa agitatie in zona de teama aparitiei mamei lor. Insa, dintre toate animalutele, cel mai mult il iubesc pe Tanu, pe care o vreme am putut sa-l tinem si la Bucuresti alaturi de Titzi. La Arges, Tanu obisnuia sa mai dispara perioade scurte, dar, chiar de venea ori cu un ochi zgariat, ori fara un dinte, ori cu ghearele rupte sau cu blana sfasiata, de fiecare data se intorcea acasa. Dupa fiecare escapada mami il oblojea pe micutul meu ”luptator”. Anul trecut, prin iunie, a plecat din nou Tanu. Lunile tot treceau, ma rugam sa revina, chiar si ranit, insa de data asta motanul nu mai aparea. Intre timp, Titzi a fatat doi motanei, pe Nita si Leonidas, care seamana izbitor cu Tanu, insa nu ma puteam bucura aproape deloc de ei. L-am visat de nenumarate dati, nici nu mai stiu de cate ori am plans, dar nimeni, niciun animalut nu-l putea inlocui pe Tanu.
Dar, pe la inceputul lunii noiembrie, cand eram in week-end la Arges, cine credeti ca a aparut la usa bucatariei? Nimeni altul decat Tanu, care era mult slabit, plouat, ranit si zgribulit. Si ce ne-am mai bucurat, doar artificiile parca au lipsit de la o asa sarbatoare. Bineinteles ca eu, intre timp, am avut grija ca Tanu sa-si tripleze greutatea. Si, in sfarsit, am putut sa-i destainui lui tati ce dorinta mi-am pus atunci cand am vazut o stea cazatoare. Caci dorinta mi s-a indeplinit!
Una dintre expresiile mele preferate este „viaţa e o plajă”.
Ignorând romgleza care este – mă amăgesc eu – o aluzie indirectă la Rică Venturiano, dacă nu toţi am avut experienţa unei Sahare adevărate, ca a lui maricu13, am avut în schimb traversări de deşert(ur)i şi plimbări pe plajă.
În fapt, ambele implică mers pe nisip.
După ce mi-am dat seama de asta, mă trezesc cu un zâmbet pe faţă în fiecare zi.
VIAŢA ESTE O MINUNE !
Lăsând la o parte originea ei, care nu ne este „dat” s-o înţelegem, dar care ştim sigur că-i de natură divină, ne-o închipuim – eu cel puţin, ca o floare. Nu ştiu cum a apărut prima sămânţă, nu ştiu mai nimic desprea ea. Şi nici nu cred că ştiu ceea ce văd. Dar ceea ce văd îmi place. Şi mi-e destul !
Şi privesc senin această floare şi o mângâi. Iar ea-mi zâmbeşte. Şi-i mulţumesc că există.
– Floare dragă, eşti frumoasă !
pizza e mai buna atunci cand te rezumi la ingredientele potrivite. trebuie sa experimentezi, dar prea mult strica.
run Forest, run!
oau…esti extraordinar…nu mi vine sa cred ca tu alergi la un maraton cam cat calatoresc eu intr o zi cu mijloacele de transport pana la munca si inapoi…si eu ma vaitam ca fac mult…pe de alta parte, ca si in viata, sunt lucruri pe care le putem face cu usurinta sau cu drag sau cu foarte multa munca, transpiratie si inspiratie…dar, in fata ta, jos palaria!!!!
bafta la pizza si nu numai!!
Viata este un orizont nemarginit din care se rupe o particica…Si acea particica ne creaza, fara sa vrem, fara sa cerem acest lucru macar. E ironic, fiind singurul dar pe care il primim fara sa se astepte nimic in schimb. Trebuie doar sa o traim…
Primim bucatele dintr-un puzzle pe care trebuie sa il aranjam cum dorim sau cum doresc altii pentru noi. Ce ne face fericiti sau din contra, mizerabili este ordinea pe care o dam pieselor. Trebuie sa le punem cap la cap fara neregularitati, fara contururi denivelate.Totul trebuie sa fie perfect. Dar noi ,oamenii, suntem ingeniosi si mai lipim pe ici colo cu mortar, ajustam, indreptam si preferam sa tencuim ca sa arate bine-pentru ceilalti.
Viata noastra devine nesemnificativa in fata vietii altora. De fapt, cred ca as putea afirma ca omul nu are viata, ci vieti, pentru ca viata unui om reprezinta suma vetilor celorlalti adunata cu propria sa viata.
Suntem prea ocupati sa o traim. Toti alergam cu disperare pentru a atinge telul, idealul, fara sa ne dam seama ca idealul este EA insasi! Ne pierdem timpul ce se scurge continuu din clepsidra imbratisand lucruri marunte, superficiale, pentru a o impodobi cu obiecte stralucitoare, pentru a o infrumuseta, dar nu realizam valoarea ei intrinseca. Ea este cea frumoasa, noi suntem doar forma ei de manifestare, corpul, invelusul!
Cand invelisul se cojeste, iese la iveala minunea , frumusetea genuina pentru a lua alta forma, alt trup, alte puzzle-uri…
Paralela dintre viata si maraton iti ofera mereu ocazia sa gasesti noi semnificatii. Iar concluzia eseului face referire la ceva foarte important – intensitatea.
Exista o deosebire esentiala intre trecerea varstelor si alergare. Nu trebuie sa faci nimic pentru a imbatrani – doar sa astepti sa treaca timpul. Pe cand la maraton daca nu faci nimic, nu ai cum sa termini cursa.
Desigur, daca nu te-ai antrenat bine si ai fortat, se prea poate sa trebuiasca sa te opresti sau sa o iei la pas. Faptul ca si ceilalti concurenti au acelasi traseu si ii vezi cand te depasesc este un avantaj – te motiveaza sa reincepi alergarea cat mai repede. In viata insa, fiecare avem propriul drum, pe care nu prea putem sa il comparam cu al altora. Asa ca este usor cand ai esecuri sa te complaci si sa uiti unde si cand ti-ai propus sa ajungi (si asa intensitatea vietii scade iar sensul se pierde). Mai greu este sa decizi sa iti traiesti viata cat mai bine si sa reincepi sa alergi, chiar daca asta inseamna sa iti reinventezi drumul.
Da, viata este o cursa. Insa nu este o cursa impotriva altora, ci o cursa solitara in care esti singurul care te poti cronometra cu adevarat. Ba chiar sa alegi traseul care ti se potriveste cel mai bine.
Oricum, adevărata pizza este Pizza Margherita, servită la o pizzerie italienească din piaţa Ovidiu (Constanţa). Poftă bună !
Foarte frumos gestul tau Bravo 🙂