Continuă să facă valuri noi relatări despre dopaj în sport, ridicând iarăși întrebarea: ce se poate face pentru a opri acest fenomen? Într-un context mai larg, ce se poate face pentru a stopa corupția?
Dopajul e o formă subtilă de corupție. Folosind substanțe interzise, care te ajută să îți îmbunătățești randamentul (în engleză sunt denumite generic Performance-Enhance Drugs, PED) furi, înșeli, încalci reguli, totul pentru a obțiune un rezultat mai bun, care se traduce în cazul atletismului prin bani și / sau glorie.
De vreo 60 de ani se duce oficial o luptă contra dopajului în sport. Rezultatele sunt descurajante. De atunci încoace, unii sportivi au mai fost prinși și pedepsiți (iar rezultatele lor au fost anulate sau cariera le-a fost pusă sub semnul întrebării), regulile au fost înăsprite, s-au lansat campanii de informare, s-au modificat și extins listele de substanțe interzise (asta în timp ce numărul lor a sporit continuu odată cu progresul științei). După cum spuneam, rezultatele concrete sunt puține.
De ce nu se poate opri acest fenomen? De ce sunt în continuare sportivi care preferă să trișeze, punându-și totodată în joc nu doar cariera ci și sănătatea? De ce pedepsele nu funcționează? Ce e de făcut?
Aceste întrebări – chiar dacă puțin reformulate – îmi par cu atât mai actuale gândindu-mă la ceea ce se întâmplă acum în România, unde tragedia de la clubul Colectiv a generat, pe de o parte, o stare de emoție maximă și de nemulțumire, dar și o stare de așteptare, de nevoie de schimbare (cu forme radicale, pe alocuri).
Așadar, ce este de făcut? Desigur, nu am eu o soluție deplină la toate cele amintite mai sus, însă propun un exercițiu bazat pe una din importantele lecții pe care le-am învățat / le putem învăța prin intermediul alergării: să (te) evaluezi obiectiv și să ai așteptări realiste. Desigur, exercițiul e aplicat dopajului în sport.
#1. Să înăsprești pedepsele pentru cei prinși dopați? Întâi de toate, asta nu rezolvă problema celor care nu sunt prinși. Oricum, să acceptăm că consumul de PED devine o infracțiune, iar cei găsiți vinovați ar fi pedepsiți drastic. Să presupunem că pedeapsa ar fi nu doar una penală (căci, în fond, dopajul reprezintă comiterea unei fraude) ci să includă și suspendarea pe viață din activitatea sportivă.
Ar fi într-adevăr o schimbare radicală față de situația actuală, când sportivi precum Justin Gatlin sunt prinși de două ori dopați, primesc o sancțiune pe termen scurt și revin în competiții, ori precum maratonista Liliya Șobukova, căreia i-au fost retrase cele patru titluri câștigate la maratoanele de la Londra și Boston, însă i s-a redus perioada de suspendare pentru că a cooperat cu investigatorii anti-doping. Dar nimic nu garantează că atleții vor renunța la dopaj.
#2. Să treci în cealaltă extremă și să nu mai interzici deloc dopajul? Deși sunt multe voci care susțin acest lucru, există numeroase riscuri legate de sănătatea atleților, prin folosirea unor substanțe cu efecte poate nu suficient studiate. Ca să nu mai vorbim ca asta ar deschide calea unei competiții necontrolate pentru noi metode de creștere a performanțelor sportive (deja se vorbește că modificările genetice vor face PED să pară din epoca de piatră). Și nu în ultimul rând, astfel sportul și-ar pierde una din rațiunile sale de bază: promovarea fair-play-ului și a unui stil de viață sănătos.
#3. Să umbli radical la cauzele prime? E vorba aici, evident, de banii și de premiile acordate la marile competiții. Pare logic că dacă s-ar renunța la aceste stimulente pecuniare, folosirea celorlalte genuri de stimulente (substanțele interzise) ar deveni inutilă, pentru că sportivii nu ar mai avea motivație. Logic este, însă aproape imposibil de pus în practică, în condițiile în care sportul, inclusiv atletismul, a devenit acum un show mediatico-financiar. În plus, de ce să interzici unor oameni să muncească și să fie răsplătiți pentru munca prestată?
#4. Să îi ostracizezi pe cei suspecți? S-a încercat recent așa ceva, când unui grup de sportivi reprezentați de un manager rus li s-a interzis fără explicație participarea la Maratonul de la New York, existând însă suspiciuni de dopaj asupra unora dintre ei. Cum poți însă avea o măsură clară în astfel de situații, când da, rușii sunt prinși dopați sau au o proastă reputație (despre ultimul caz, aici) , însă la fel stau lucrurile și în cazul multor kenyeni, acestora nefiindu-le însă barat accesul la New York.
#5. Să recurgi la schimbarea radicală a ”clasei politice”? Ghilimele sunt puse voit, deoarece nu e vorba de politicieni aici, ci de șefii organizațiilor sportive internaționale. Deși în presă s-a vorbit mai mult despre situația corupției din fotbal și de la FIFA, lucrurile sunt tot atât de serioase și în atletism. Fostul președinte al Federației Internaționale de Atletism, IAAF, senegalezul Lamine Diack, a fost pus sub acuzare, chiar la începutul acestei luni, de justiția franceză, într-un dosar în care e acuzat că ar fi acceptat mită de 1 milion dolari pentru a acoperi cazuri de dopaj ale unor sportivi ruși. Acum, succesorul lui, Lord Sebastian Coe promite măsuri urgente, drastice pentru eradicarea dopajului.
Să revenim la ce spuneam la începutul acestui exercițiu de ”găsire” a unei soluții la problemele dopajului în atletism: că e nevoie de o evaluare obiectivă a situației de fapt și de așteptări realiste.
Evident, niciuna dintre ”soluțiile” prezentate mai sus nu e deplină sau infailibilă. Niciuna nu e miraculoasă. Însă poate o combinație de factori (ce ziceți ca înăsprirea pedepselor să fie însoțită de o limitare a premiilor oferite la concursuri, totul pe fondul pedepsirii efective a celor vinovați, fie ei sportivi sau lideri?) ar reprezenta o soluție de început.
Desigur, nimic nu se poate face fără aportul nemijlocit al celor implicați, al sportivilor în primul rând. Altfel, corupția ucide chiar spiritul sportului.
Dacă în rândul sportivilor nu există un spirit asumat al competitivității, al muncii oneste și al respectului pentru valoare, nicio schimbare nu este posibilă.
Cred că asta e o lecție ce constituie fundamentul sportului, o lecție care tinde să fie tot mai mult uitată. De fapt, e o lecție care poate fi aplicată și în restul vieții noastre.
Romanian
English
