Aceasta este o relatare pe care ați putea să v-o amintiți pe la km 30 al următorului vostru maraton. Atunci, la km 30, vă va fi greu, vă va fi sete, veți avea cârcei, veți dori să plecați acasă, și veți putea cugeta cu emoție (negativă) că tot chinul îl datorați unui scandal care s-a lăsat cu bătaie acum 2500 de ani. Să vă reamintesc povestea.

de Viorel Ghiță-Grizon. Text apărut în revista Alerg, nr. 2

Perșii ocupaseră Asia Mică și cam tachinau coloniile grecești din Ionia (un grup de 12 polisuri înfloritoare, cu vestitul Milet in frunte). Grecii, oameni aprigi, nu prea aveau chef de glume. Au sărit iute la bătaie, cerând ajutor și din Mama Grecie (pe atunci se numea Elada). S-au prezentat la solicitare ceva trupe doar din Atena și Eretria, care au traversat marea, au incendiat palatul satrapului din Sardes (probabil cu satrap cu tot) și plini de entuziasm au distrus din mers și templul local al zeiței Cybele. Apoi, văzând că perșii s-au cam enervat la distrugerea templului, grecii s-au intors repede la corăbii și au plecat acasă. Asta era prin anul 498 î.Hr.

Ionienii, ramași singuri, au incasat-o zdravăn ulterior: Miletul a fost ras din temelii, iar celelalte cetăți au fost oropsite și chinuite cu pedepse și biruri pană peste poate. În plus, Darius, regele persan, s-a dovedit a fi un tip ranchiunos, dotat cu o memorie diabolică, care se gândea la jignirea primită din parte Atenei cu aceeași ciudă cu care un țăran își amintește cum vara trecută copilul vecinului  a aruncat cu o jumătate de carămidă în vaca lui care avea vițel.

Până la urmă Darius n-a mai suportat gândurile negre și s-a hotărat să le mai albeasca, răzbunându-se. Astfel, la sfârșitul lunii august a anului 490 î.Hr. a urcat 200.000 de soldați și 10.000 de călăreți în vreo 600 de corăbii (spun surse cam nesigure), a trecut marea și a debarcat în insula Eubeea. Aici a distrus complet cetatea vinovată Eretria, deportând puținii supraviețuitori direct în inima Persiei, la Arderika, aproape de capitala Susa. Apoi, ceva mai răcorit, s-a îmbarcat iar și s-a îndreptat spre Atena. Și si-a acostat corăbiile tocmai în Golful Marathon, la vreo 40 km de oraș.

De ce așa departe? Întrebarea asta și-au pus-o câteva zeci de savanți și istorici serioși de-a lungul veacurilor, și câteva sute de mii de maratoniști, de-a lungul curselor. De ce un rege mare și puternic nu a debarcat, de exemplu, în portul Pireu, la doi pasi de Atena? Iar noi am fi alergat astăzi o cursă numită pireion, de 4 km, sau un semi-pireion, de 2 km. Și toată lumea ar fi fost fericită. Sau măcar odihnită.

Ce a urmat sunt lucruri cunoscute: vitejii hopliti greci, mult mai puțini ca număr, n-au încercat să-și formeze vestita falangă, foarte puternică dar lentă, ci conduși de Miltiades Cel Tânar au atacat în fugă, surprinzându-i total pe perși și spulberându-i. Cu pierderi grele, perșii fug cu corăbiile, iar Miltiades învingătorul dă cu ochii de un soldat care sărbătorea victoria cu colegii, și-i spune: “Mă, tu ăla care pari mai odihnit, ia lasă petrecerea și fugi la Atena să anunți victoria, că atenienii s-or fi ofilit de frică până acum”. “Păi șefu”, a protestat Pheiddipides, “până la Atena sunt multe leghe” (sau stadii sau verste sau mile, sau ce-or fi avut ei ca măsură atunci)… “Nu vrei să trimiți un soldat din contingentul kenian? Știu eu vreo doi sau trei care ar ajunge sub 2h:04min:18sec”.

Până la urmă a plecat tot Pheiddipides și în mod sigur a fost primul care, în timpul alergării, l-a criticat zdravăn pe Darius, cel care n-a găsit alt loc în care să mănânce bătaie, decât tocmai la mama naibii, la Marathon. A ajuns la Atena (cam în 4h:15min:00, că n-a vrut să-și lase armele la corturi, ca să nu ramană fără ele), a strigat: Nenikikamen (am învins!), apoi a avut o cădere de tensiune (dar cine n-a avut amețeli la finalul primului său maraton?) și a căzut, leșinat.

Bineînțeles că Istoria, mare amatoare de senzațional, a înregistrat, fără să-i mai verifice pulsul, decesul eroic al vestitorului victoriei. Oricare ar fi fost realitatea, la fiecare maraton mă simt fratele eroului Pheiddipides, îl simt alături de mine când îmi este greu și îi dedic lacrimile de bucurie atunci când reușesc să termin ucigătoarea probă.
Această faptă eroică n-a mai fost repetată până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când baronul Pierre de Coubertin a introdus maratonul ca probă atletică la prima Olimpiadă modernă, Atena 1896. Alergând pe dificilul traseu original (cu gândul, probabil, tot la Darius), a câștigat un grec, vestitul Spiridon Louis, ajuns imediat erou național. A alergat 40 km (24,85 mile). La următoarea olimpiadă, cursa de maraton a avut 40,26 km (25,02 mile).

Și unde credeți că s-a fixat definitiv lungimea maratonului, cea pe care o alergăm astăzi? Păi în același oraș în care s-a stabilit lungimea yardului, ca fiind distanța dintre vârful nasului și vârful arătătorului brațului întins al regelui Henric I: la Londra. La Olimpiada din 1908, casa regală britanică a pretins ca startul la maraton să se dea din fața palatului Windsor, pentru ca prințișorii și părinții lor să poată vedea de la fereste, în pijamale. Zis și făcut. Iar pentru cei interesați, distanța dintre stadionul din Londra unde a fost sosirea și castelul Windsor, de unde s-a dat startul, este fix de 42,195 km. S-a măsurat atunci și s-a decretat ca lungime oficială a probei de maraton.

Așa că în ultimii km de la următorul maraton la care veți participa, când sigur veți fi foarte triști, gândiți-vă, ca să vă mai înveseliți, că Darius a fost totuși băiat deștept, iar voi tocmai ați luat startul în vestita cursă Pireion.

Comments

comments

Previous post

Scrisoare către un prieten alergător

Next post

Noi recorduri la Atena!

Alerg.ro

Alerg.ro

1 Comment

  1. […] This post was mentioned on Twitter by Cristian China Birta and Marius Sescu, zaducu. zaducu said: Maratonul. O istorie de 2500 de ani http://alerg.ro/maratonul-o-istorie-de-2500-de-ani.html […]

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *