Alergarea ca exercițiu stoic
Reflecții, pe fugă, pe marginea unei cărți
[Adrian Dohotaru]
Îmi imaginez alergarea ca exercițiu stoic uneori. Alteori e pur hedonism sau epicureism ceva mai rafinat. Dar, mai ales pe timpul iernii sau într-o primăvară așa iernatică, seamănă cu stoicismul.
Înțeleg stoicismul, prin intermediul exegetului William B. Irvine, ca o filozofie de viață în care virtutea supremă constă în capacitatea de a îndura durerile vieții și emoțiile negative cu seninătate și calm. Irvine propune cinci tehnici stoice prin care să ne racordăm mai bine la viață, la gândurile noastre, la semeni, chiar detașându-ne întrucâtva de ei. Le-am tradus în exerciții de alergare.
#1. Vizualizarea negativă
Vizualizarea negativă înseamnă a ne contempla propria moarte și suferință, durerea și lipsurile: „Adaptarea hedonică are puterea de a ne distruge bucuria ființării în lume. Din cauza adaptării ajungem să considerăm viața și lucrurile pe care le avem ca de la sine înțelese și uităm să ne mai bucurăm de ele”.
Îmi imaginez în timp ce alerg cum aș fi fără un picior, cum ar fi să am probleme grave la stomac, în fine să fiu bolnav și accidentat. Astfel, să nu mai am această posibilitate simplă, de a ieși din casă și să fug. Dintr-o dată, apreciez cu o mai mare acuitate plăcerea austeră a alergării.
#2. Exercițiul controlului pentru a scăpa de anxietatea lipsită de sens
Nu putem rezolva toate problemele lumii. Ne controlăm obiectivele și valorile și asupra acestor lucruri trebuie să revenim constant. Nu controlez o catastrofă ecologică. Și, spre exemplu, nu trebuie să stăruiesc dezarmat asupra senzației de nimicnicie pentru că nu pot schimba modul în care se raportează oamenii la cheltuieli militare exorbitante, că preferă să fie egali cu dulăii, nu cu cățeii, sau să mă enervez inutil pentru că lumea nu își schimbă stilul de viață pentru a preveni deteriorarea lumii în care trăim. Dar pot să stăruiesc asupra împărtășirii valorilor mele, chiar dacă pierd și nu câștig. Ideea e să mă valideze obiectivele și valorile pe care le negociez intern, nu succesul și aprobarea celorlalți, cum am văzut la atâția oameni, mai ales la politicieni. De unde senzația aceea de fake, de lipsă de autenticitate și de spirit de turmă…
Când mă gândeam în alergare la comitete și comiții, plen, treburi de rezolvat în timpul alergării… am spus dintr-o dată stop. Capul meu nu e în afara pădurii, el e în pădure și e parte din mine. Să vină copacii la mine, razele soarelui să le fumez ca pipa păcii, zăpada să se așeze pe creștetul meu și să-mi înfunde gândurile mai tare în pădure.
#3. Acceptarea
În cazul alergării, dorința, marele ”drive” al omenirii, se confundă cu competitivitatea. Sunt gânduri care-mi strică alergarea: „de ce nu tragi mai tare ca să alergi la vreun concurs?”, „antrenează-te să fii iar pe podium!”. Sau: „de ce nu ești mai ambițios, să mergi la un maraton sau la un ultra?!”. Ori să mă plasez direct în planul dorinței fantasmagorice: „oh, ce mi-ar plăcea să găsesc un sponsor și să trăiesc numai din alergare… să fiu un alergător cu cauze civice și de mediu pe care să le prezint la competiții!”. Pe scurt, să fiu altul decât sunt, doar viața e în altă parte.
Apoi, mă accept, ritmul se domolește, stau în alergare, în ritmul ei senin, aproape angelic. Nu e niciun demon de confruntat, obstacol de trecut, întrecere de făcut. Cooperez cu mine însumi, lenea activă devine o virtute. După cum se întreabă Irvine:
„Cu ce ne ajută acceptarea față de prezent? Stoicii, așa cum am văzut, susțin că satisfacția nu vine din potolirea dorințelor din noi, ci din acceptarea vieții așa cum este ea. Nu ne împiedică nimic să ne petrecem zilele visând la o altă viață, dar dacă alegem această cale, vor fi zile trăite într-o stare de nemulțumire. Dacă însă învățăm să dorim ceea ce avem deja, nu vom fi nevoiți să muncim pentru a ne satisface dorințele, pentru că ele vor fi îndeplinite de la sine, în mod intrinsec”.
#4. Renunțarea la ego ca disconfort voluntar
Disconfortul voluntar pentru mine e alergatul desculț. Pentru altul poate fi antrenamentul la -10 grade, o pantă abruptă ori o vreme cenușie, de alergat prin noroaie și bălți. Disconfortul voluntar ne învață să apreciem ceea ce avem deja și să mai renunțăm la ego-ul care cere tot mai mult: „Când nu cunoaștem disconfortul, suntem vulnerabili și cresc șansele să trăim un șoc când ne confruntăm cu durerea și lipsurile, experiențe de care e sigur că vom avea cu toții parte mai devreme sau mai târziu”. Cel mai bine simt asta la alergatul desculț, prin zăpada pădurii, cu talpa rașchetată de rădăcini și crenguțe. Oh, și apoi confortul adidasului, parcă aș intra într-o plapumă! Dar poate fi și o călire printr-o alergare mai lungă, dificilă. Disconfortul voluntar e ca atunci când avem un antrenament mai dur și antrenează, de asemenea, curajul.
#5. Meditația
În cazul mișcării, meditația mea e jurnalul de alergare. De ce fac ceea ce fac? Ce obiective interioare am și cum le corelez cu scopurile exterioare. De ce alergarea mea e civică și eco, cu multe parcuri, spații pietonale, cu timp liber împreună, cumva diferită de hedonismul individualist al vremurilor? De ce îmi imaginez orașul ca fericire în mișcare? Apoi, cum îmi pot goli alergarea de dorință & civism ca să rămânem doar noi doi, ca într-un ceremonial japonez al ceaiului?
Pe marginea cărții lui William B. Irvine, Ghid pentru o viață împlinită. Arta antică a bucuriei stoice. Traducere din limba engleză de Florin Tudose, Editura Seneca, București, 2017