Imaginile pe care le veți vedea mai jos nu sunt recomandate celor sensibili. Însă acestea pun în discuție o chestiune care preocupă pe fiecare alergător: cât de departe să ne împingem limitele?
Eliud Magut este unul din mulțimea de atleți kenyeni cu rezultate (doar) bune și care își câștigă pâinea făcând performanță la un nivel mediu. Magut are un personal best pe marathon de 2h:10min, timp care nu este totuși la îndemâna nici măcar a celor mai buni alergători europeni.
Însă Magut rămâne un maratonist de pluton. Pe 27 aprilie, la maratonul de la Padova, kenyanul se afla pe locul trei, poziție care îi aducea un premiu de 600 de euro.
Lucrurile au mers normal până către finalul cursei, când Magut a suferit un șoc, un colaps deplin. Mergea împleticit, i s-a făcut rău.
După cum se poate vedea în imaginile de mai jos, pentru minute bune Magut s-a aflat într-o stare de derivă și confuzie, cade de câteva ori și reia cursa cu ultimele puteri, doar pentru a se prăbuși la scurt timp după aceea, moment în care medicii intervin în cele din urmă și sportivul este luat pe targă și transportat de urgență la spital.
Imaginile dramatice au făcut ocolul internetului, generând o dezbatere aprinsă și critici dure la adresa organizatorilor cursei, dar mai ales a celui care pare să fie agentul maratonistului, respectiv persoana de pe bicicletă, a cărei voce se aude pe fundal, încurajându-l să termine cursa.
Sunt multe întrebările care se pot ridica în urma acestei întâmplări:
– Este normal ca organizatorii cursei să intervină atât de târziu?
– Este normal ca un atlet să își asume riscuri majore numai pentru a câștiga niște bani (desigur, aceasta este meseria lui)? Unii au spus că ce i s-a întâmplat lui Magut este pur și simplu un caz de sclavagism modern: ”Magut ar fi murit acolo, sub privirile medicilor, în timp ce era împins de la spate, ca un cal de curse, să termine maratonul! Atleții kenyeni ar trebui să se opună acestui tip de sclavie modern, absolut dezgustătoare. Sănătatea sportivului ar trebui să fie pe primul loc”, scria un jurnalist pe pagina de Facebook a cursei.
– Ar trebui schimbat regulamentul acelor curse care specific faptul că orice sprijin oferit unui atlet duce la descalificarea acestuia? Desigur, orice organizator de curse își dorește atleți foarte motivați, care să-și împingă limitele cât mai departe. Dar, în cazuri precum cel al lui Magut, nu ar fi de dorit ca medicii să fi intervenit mult mai devreme și sportivul să fi fost ajutat preț de câteva minute, până își revenea, putând apoi să își termine cursa?
– Este normal ca un atlet suferind vizibil de hipoglicemie să fie lăsat să decidă singur asupra cursei sale? În imagini se vede la un moment dat cum Magut vorbește și, se pare, cere să își continue cursa. Cum în cazul hipoglicemiei se ajunge de multe ori la pierderea capacității de a gândi clar, este foarte probabil ca Magut să fi fost confuz și dezorientat și să nu fi avut o judecată clară în momentul în care a cerut să continue cursa. S-ar putea considera că intervenția medicilor ar fi fost necesară, mai ales că nu se știa cauza simptomelor, ele putând fi atât semne ale unei afecțiuni minore, cât și manifestări ale unor afecțiuni care puteau duce la deces. Și în acest caz, criticii spun că simpla sugestie a oficialilor/medicilor de a opri un atlet în suferință nu este suficientă, atletul trebuind să fie forțat să o facă.
Desigur, mai sunt și alte întrebări care se pot ridica. Pe moment, trebuie spus că, din fericire, Eliud Magut nu a avut de suferit. După ce a fost luat cu ambulanța și-a revenit destul de rapid.
Cum însă crizele de hipoglicemie sunt destul de frecvente în cazul alergătorilor amatori și cum se apropie semimaratonul București (acum doi ani, când a fost foarte cald, incidența acestor cazuri a fost peste medie) vom reveni asupra subiectului.
Mai multe detalii despre cazul amintit mai sus pot fi găsite pe SportsScientists.com
Romanian
English
Este normal sa aplauzi de pe margine cand vezi ca omul acela e intr-o stare ce nu are legatura cu normalul? E normal sa repozitionezi gardul „deranjat” dar sa nu-ti pese de om?
Pe langa intrebarile tale, se ridica una poate si mai serioasa: oamenii au evoluat sau vedem sportul ca acum mii de ani, cand nu conta daca gladiatorul supravietuia sau nu, ceea ce conta era sa ne distram.
Un subiect similar in acest film.
http://www.imdb.com/title/tt2401621/
Conform legendei, Pheidippides a murit epuizat la finalul maratonului. Dar contextul era cu totul altul, fata de maratoanele moderne. Transmiterea rapida a mesajului era o chestiune de viata si de moarte pentru intreaga cetate. La maratoanele moderne motivatia este de alta natura. Desi imi place alergarea pe distante lungi, nu pot asocia imaginile de mai sus cu spiritul maratonului, cu puterea de a invinge obstacolele. Alergarea este frumoasa, dar numai atat timp cat nu iti pui in pericol viata si sanatatea.
Mi-ar placea sa vad si maratoane care sa celebreze doar frumusetea alergarii, maratoane la care nu exista clasamente, nu exista invingatori si premii, nu exista recorduri personale, ci participanti care alearga doar pentru placerea de a alerga, alergatori care nu se dopeaza, nu apeleaza la sustinatoare de efort, ci alearga atat cat pot si, mai ales, atat cat le face placere.