Alien la Maratonul Neamului
Probabil că m-ați uitat. Grizon, departe de tinerețe, dispărut din peisajul minunat al alergării cu prilejul unei operații de menisc (pentru cei neaccidentați până acum – și le urez să rămână veșnic așa – meniscul se situeaza undeva la genunchi). Au trecut aproape doi ani de la retragerea mea absolut forțată.
Doi ani chinuiți, petrecuți în lumea mergătorilor, acele ființe robite fumului de țigară, fripturilor împănate și nenumăratelor cutii de bere, adversare declarate ale sportului de orice fel (mai puțin fotbalului de la tv).
Mi-am regăsit acolo prieteni vechi, multă vreme neglijați, care tare s-au mai bucurat că după 20 de ani de alergare m-a pus și pe mine un menisc la pământ.
E drept că și eu în timpul ăsta le cam scosesem ochii, de le stăteau berea și țigările în gât cand povesteam despre alergări, așa că nu m-am supărat pe ei… fiecare o încasează la rândul lui. Și venise rândul meu.
Dar încet-încet genunchiul s-a vindecat, mă rog, cât se mai poate vindeca ceva după ce a primit vizita chirurgului, și m-am hotărât să revin în lumea adevărată.
Eram conștient că trebuie să mă pregătesc temeinic, așa că am văzut de șapte ori filmul Alien – Resurrection, până am simțit că dacă deschid gura, din gât îmi iese altă gură mai mică dornică să muște dintr-o medalie de finișer… știți voi, că ați văzut filmul.
Și atunci m-am înscris la o competiție de amatori, Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc, la proba pentru grupa mică, 10 km.
Fac o paranteză. Citesc o carte de istorie a lui Alexander von Schonburg, un conte german care după ce a avut un mare succes cu ”Arta de a scăpăta cu stil” (succes meritat de altfel, pentru că practică un umor de calitate), s-a apucat să scrie cărți în ritmul în care curge apa din Niagara. Iar umorul s-a diluat proporțional.
Scuze, aici nu e un site de literatură, dar dl. Conte subliniază că ”amator” provine din latină, are aceeași rădăcină ca și cuvintele ”amor, amant, amic” și s-ar putea traduce ca ”iubitor”.
În domeniul fotografiei și nu numai, diferența dintre profesionist și amator este aceea că profesionistul trăiește din ce face (ceea ce nu-i împiedică pe amatori să nimerească adesea poze mai bune ca profesioniștii… pentru că și ei sunt ”iubitori de fotografii”).
Extrapolând la alergători, toti amatorii prezenți la start, pe 1 decembrie, puteau fi considerați ”iubitori ai alergării”. Cinste lor. Și trebuie să fii cu adevărat iubitor ca să ieși din casă la minus câteva grade cu gândul să alergi ceva kilometri prin parc.
Deși, sincer sa fiu, spre sfârșitul cursei, când oboseala era maximă, erau mulți amatori în jurul meu, dar prea puțini mai păreau și iubitori… oricum eu nu mă număram printre ei.
Nu voi povesti cursa, n-ai ce povesti dintr-o cursă de 10 km dacă nu e prima din viața ta, dar voi puncta câteva momente cu caracter strict personal.
M-am întâlnit cu o alergătoare cu mare experiență, o distinsă doamnă doctor care a adunat multe maratoane pe mai toate continentele, și care când m-a văzut integrându-mă în masa alergătorilor de la start, a pufnit-o râsul. Contrastul era vizibil. Toți erau tineri, în zilele noastre media de vârstă a alergătorilor este foarte scăzută, iar eu păream ciudat printre ei, hotărât parcă să am grijă de două sute de nepoți nu cumva să cadă în lac, de exemplu.
Chiar înainte de start am simțit lângă mine un puternic miros de Diclofenac și am fost sigur că provine de la vreun coleg de generație, pentru că de 20 de ani întâlneam acest miros la toate competițiile de veterani, existând prin acele cercuri o puternică superstiție ca Ben-Gay-ul și rudele lui puternic parfumate pot înlocui, dacă te masezi cu convingere, cel puțin două săptămâni de antrenamente intense. Și mulți dădeau dublu, pentru patru săptămâni… De fapt. parfumul provenea de la o tânără care probabil furase secretul și Diclofenacul de la bunica ei.
Pe traseu mi-au atras atenția privirile unor oficiali care, când dădeau cu ochii de mine, parcă gândeau: ”…de unde, Doamne, cunosc această apariție? Seamănă cu mumia lui Grizon”. Apoi se luminau la față: ”Salut Grizon, mai trăiești?”. La sosire era cât pe ce să răspund: ”Nu!”, căci nu mă simțeam prea bine.
Și asta din cauza genunchiului. Nu sunt un masochist, dar când pe la jumătatea cursei a început să mă supere genunchiul, nu numai că nu m-am alarmat, ba chiar m-am amuzat și am fost mulțumit într-un fel, deși la sosire aproape șchiopătam.
Și asta pentru că mă supăra genunchiul sănătos, neoperat, cu un soi de jenă pe care o mai avusese la un ”Gerar”, semn că frigul și competiția pe frig îi sunt absolut antipatice. După ”Gerar” mi-a trecut cam în zece zile. Acum îi dau, să zicem, trei, că vreau să ies duminică la alergat. Cel operat s-a comportat impecabil, așa că l-am amenințat pe cel care mă supără că dacă nu se astâmpără îi prezint urgent un chirurg.
Din câte am văzut, cursa a fost perfect organizată. Deși am venit aproape în ultima clipă, n-am avut nici un moment de nesiguranță, oficialii de pe traseu, oricât de înghețați erau, aveau pentru fiecare concurent un cuvânt de încurajare. Marca Ro Club Maraton (ce a avut ca partener organizatoric pe Elite Running – n.e.) are deja un prestigiu pe care nu și-l dezminte.
Le mulțumesc tuturor și pe această cale. Succes la alergări în anul care vine!
Foto: Maratonul 1 Decembrie / Anton Alexandru & VeVe Roiu