Societate Organizată Sustenabil

Alergări impure și parcuri care nu există

Alerg.ro ianuarie 20, 2014

FacebookTwitterLinkedinPinterest

Alergările au fost impure săptămâna asta, capul agitat refuza să stea pe gât și pe corp, așa cum mi se întâmplă uneori în bibliotecă

de Adrian Dohotaru

Am alergat de patru ori în săptămâna care a trecut, de două ori mai mult ca de obicei. Probabil din cauza concursului Făget Winter Race de sâmbătă, pe care l-am câștigat la proba scurtă, de aproape 7 km, cu timpul de 27:55. Îngrășam porcul în ajun. Oricum, mi-am propus să trec la trei-patru alergări pe săptămână, poate ca să suplinesc relaxarea soției mele Ioana, care a lăsat-o mai moale cu alergările (fără să o împiedice a câștiga concursul din Făget tot la proba scurtă).

La proba lungă, pentru profesioniști, a câștigat Gyorgy Szabolcs, care se află, în ciuda tinereții sale, în topul alergătorilor montani din lume. Dar el se antrenează într-o zi cât eu într-o săptămână. Sper să îl mai prind la alergări și să facem un interviu sau un reportaj-portret în care pașii săi de alergare să îi suplinească toate cuvintele lipsă.

Trei alergări au fost prin Făget, în apropierea traseului de concurs sau pe traseu. Toate în zile cenușii, de parcă se însera toată ziua în continuu. Marți am descoperit cea mai frumoasă râpă pe care am văzut-o vreodată, în apropierea platoului care duce la Observatorul Astronomic din Feleac. Sunt zeci de roci rotunde, așa-numitele concrețiuni de Feleac. Concrețiunea este, potrivit, DEX, un „agregat mineral de formă sferică sau neregulată, format prin depunerea rocilor sedimentare în jurul unui corp străin și prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase”.

În Feleac și Făget, formele sunt atât de rotunde, armonioase și netede încât simți pentru o clipă că te spală și pe tine apele de impurități, de puncte de fugă, de toate liniile frânte. Marți am alergat și puțin desculț la -3 grade, dar nu o să o mai fac o vreme pe teren accidentat pentru că m-am… accidentat. Am călcat pe un ciot, iar talpa piciorului stâng mă doare. O vreme o să alerg desculț doar pe gazon și pe pista de atletism, iar alergarea desculță prin pădure o voi practica doar când se bătătorește talpa piciorului.

Când am alergat desculț a fost distractiv. Un tip care tăia ilegal lemne îmi spunea să am grijă că o să răcesc, iar răul lui negru devenise gri. Doar un sărac șmecher care încearcă să supraviețuiască. Poate din cauza asta nu l-am reclamat, deși îi aveam numărul mașinii în care încărca lemnele. Sau poate mă gândeam să nu iau bătaie data viitoare când vin în pădure.

Joi m-am întâlnit iar cu familia de romi venită din Pata Rât în Făget și care colectează selectiv deșeurile din Mănăștur, cartierul meu. Eram îngrijorat pentru că mă sunaseră când venise poliția, care dorea să îi evacueze pentru că așezarea lor în pădure e ilegală. Am povestit cu polițiștii la telefon să îi lase în pădure până se mai încălzește, mai ales că legislația internațională prevede ca evacuările să fie realizate cu o consiliere prealabilă și prin oferirea unui adăpost de urgență. Apoi, legislația românească interzice evacuările pe timp de iarnă pentru a nu periclita viețile unor oameni sărmani.

Sunt încă enervat cu privire la dublul standard folosit la noi. Construcțiile nereglementate și abuzive în Pădurea Făget au fost sesizate atât de urbaniști cât și de clujenii cărora li s-a furat prin diverse retrocedări dubioase dreptul de a se bucura de bunurile comune, de pildă de poienițele de la marginile pădurii folosite pentru relaxare la sfârșit de săptămână. Acele construcții de ce nu au fost demascate de autorități ca abuzive?

Lucrurile s-au complicat când am postat fotografiile cu romii pe facebook (cu acceptul adulților, evident), iar o jurnalistă a devenit interesată de situația lor. I-am întrebat dacă vor să vorbească cu jurnalista și au spus că nu pentru că le e rușine de viața lor lor. În ciuda faptului că i-am transmis jurnalistei răspunsul negativ, a insistat să facă reportajul, care a ieșit chiar ok, echilibrat. Dar ca rezultat al intervenției mediatice cu presupuse intenții generoase, lucrurile se precipită, oamenii tot sunt evacuați, chiar dacă aparent având consimțământul lor:

„În urma apariției articolului de ieri din Ziar de Cluj, autoritățile locale au luat atitudine. Astăzi, cei 12 copii au fost luați din pădure și duși la Centrul Social de Urgență al primăriei Cluj-Napoca. Speriați, din duba Poliției Locale, au coborât prima data adulții. Micuții i-au urmat temători, cu pași mici, tremurânzi. La vederea asistentelor de la centru, îmbrăcate în halate albe, au încremenit. „Ăsta e spital?” au început ei sa zbiere, cu lacrimi in ochi. „Ce-i aici?”, urlau și părinții, care nu voiau nici în ruptul capului să intre în clădire”.

Mutarea în Centru a fost o traumă pentru romi. Oamenii pe care i-am întâlnit în alergările mele singuratice, prin Făget, preferă să stea în libertatea pădurii decât în disciplina căminului. Asta și pentru că sunt mai aproape de resursele cartierului care le permite cumpărarea unei proprietăți și construirea unei case în comuna Suceag, din apropierea Clujului.

Despre planul lor mi-a zis directorul Direcției de Asistență Socială, Aurel Mocan. Dânsul recunoștea că familia și copiii nu se vor integra în Centru. S-au obișnuit cu alte condiții. Vor fi lăsați să plece, iar ei vor reveni tot în pădure ca să strângă banii necesari. Dar dacă Direcția de Asistență Socială știa că nu se vor integra în Centru de ce au fost duși acolo?

Apoi, dacă polițiștii știu că evacuarea forțată nu ajută familiile respective pentru că ajung înapoi în pădure sau la Pata Rât, de unde nu îi evacuează nimeni în ciuda lipsei de acte pentru că a fost politica primăriei de a construi un ghetou, de ce se mai recurge la astfel de evacuări inutile? Pentru cine sunt acești oameni o amenințare în pădure și nu sutele de miliardari de carton care au beneficiat de urbanismul dereglementat și au obținut dreptul de a construi la marginea pădurii sau chiar în pădure ocolind legea sau mituind-o?

Sunt lucrurile care îmi vâjâiau în cap la alergările prin pădure și după. Odată, pe traseul de concurs, o acvilă mi-a zburat deasupra capului la vreo trei metri. Avea aripile întinse și părea atât de mare, iar eu aș fi vrut să fiu atât de ușor și de lipsit de griji încât m-ar fi înhățat și dus deasupra pădurii, deasupra orașului, ca în basmele copilăriei. Iar orașul se vedea de la cei 700 de metri ai Feleacului într-o ceață atât de densă încât devenise lăptoasă, ca la concursul de sâmbătă.

Când ceața se risipi primul lucru pe care l-am văzut a fost Parcul Între Lacuri, unde am alergat duminică alături de câțiva prieteni pentru a verifica traseul pentru un viitor cros civic în care cerem ca parcul propus de grupul nostru de prieteni SOS (Societate Organizată Sustenabil), de două ori cât Parcul Iuliu Hațieganu, cel mai mare al orașului, să devină o realitate cât mai grabnică.

Am alergat în peisaje sălbatice și stranii, pe lângă stufărișul din bălțile de lângă Selgros și copaci golași, dar și pe drumuri noroioase printre gunoaie fumegând din fosta pepinieră a orașului ori pe lângă garajele și containere de gunoaie instalate de autorități chiar pe malul unuia dintre lacuri.

Acest proiect de parc, deja acceptat de primărie dar fără un termen clar de începere a amenajărilor, este secondat de propunerea SOS pentru Parcul 1 Mai, în apropiere de zona în care am copilărit și unde nu am avut niciodată un spațiu verde de dimensiuni acceptabile în care să fac sport. Poate că prin unirea celor două parcuri, Parcul Feroviarilor și Parcul Iris (vezi proiectele mai jos – n.e.), devenite terenuri virane pentru proiecte imobiliare sau din simplă nepăsare edilitară, să îmi răzbun frustrarea copilăriei blocate printre betoane, blocuri, mașini, garaje și fabrici. Și atunci când trec pe la mama acasă, să alerg prin parc…

Mi-aș fi dorit să aleg cuvintele mai potrivite care să definească fuga, astfel încât să se întrupeze, să devină o textură densă ce intră în pielea întinsă, mușchii zvâcnind și măduva oaselor. Dar cuvintele au devenit pre-text pentru notația ușor disparată din preajma acestor alergări. Alergările au fost impure săptămâna asta, capul agitat refuza să stea pe gât și pe corp, așa cum mi se întâmplă uneori în bibliotecă.

Nu eram pur, în mine însumi. Eram în altă parte. Devenisem aritmic, cu răsuflarea întretăiată. Doream prea mult, ba să câștig cursa, ba să rezolv ceva, ba să sper, așa că grăbeam pasul din ce în ce mai tare.

Săptămâna care vine o să îmi intru în ritmul potrivit, iarba să îmi gâdile talpa, corpul să se miște leneș, capul să-i urmeze ritmul.

Cu măsură.

Comments

comments