Povestea unei curse de 100 de mile. Și nu una oarecare: Leadville Trail 100
[Robert Bălan]
Stau așezat in minivan, Levi lângă mine, Walter la volan și Patrick în dreapta lui. Căldura scoasă prin fantele de plastic începe să treacă de primele două straturi de haine, se apropie periculos de piele. Știu ce înseamnă asta, de câteva ore bune știu că dacă stau prea mult jos și mai în interiorul cortului din punctele de alimentare, va fi foarte frig la plecare.
Pentru o fracțiune de secundă, gândul pornește din creier și apucă să dea comandă gurii, exclam: “trebuie să pornim!”, dar până să termin, deja îmi dau seama că acum nu mai e cazul să spun asta, căldura e binemeritată, la fel și statul pe acest fotoliu comod de Toyota Sienna.
Concursul s-a terminat, acum TREBUIE să stau jos, nu am ce face, aștept să fiu dus până la casa temporară din Twin Lakes, să mă dezbrac, să fac duș, să mănânc un pic și să mă întind. Zâmbim obosiți toți patru la exclamația mea, mă uit în jur prin geamurile mașinii, munții din dreapta mea se conturează frumos, se luminează tot mai mult, soarele încă nu a răsărit. Nu știu dacă zâmbetul meu e de la oboseală sau de la mulțumirea că nu mai trebuie să mă ridic și să continui.
Mai am câțiva metri până la poarta de finish și observ un covor roșu lat de un metru care duce sub poartă, îi arăt cu degetul lui Levi, probabil că aici trebuie să merg eu, apoi brusc nu-mi dau seama de ce el se depărtează așa de mult de mine, după ce ore în șir am fost legați de un cordon ombilical, la propriu și la figurat. Ridic încurcat tricolorul deasupra capului pentru poza de final, sper să fi apucat bine fularul în trei culori, cu textul “Hai România!” în poziția corectă, nu cu capul în jos.
Capul meu se lasă ușor în jos la ultimul pas, nu știu ce să fac, câțiva oameni adunați acolo mă aplaudă, îi văd pe Walter și pe Patrick. Mi se agață medalia la gât, tot nu știu ce să fac, o iau ușor spre dreapta, un om mare cu o geacă mare mă îmbrățișează, îl recunosc pe Ken, organizatorul concursului, îi cer să facem o poză împreună. Trec unu-două minute, mi-ar plăcea să plâng sau să râd nebunește, dar nu-mi iese, poate totuși o lacrimă, dar asta poate fi și de la frig.
Mai demult îmi imaginam că-mi voi turna sau voi ruga pe cineva să-mi toarne o sticlă de bere pe mine, așa cum văd că-și toarnă halbele de bere primii trei clasați la cursele de Ironman. Dar acolo e altceva, e vară, e cald, probabil ora 4-5 dupa masă și 30 de grade, aici e 6 dimineața și doar vreo 2-3 grade. În niciun caz nu mi-aș turna o bere în cap acum, întreb de o supă sau un ceai cald, bine că este, așa că rămân la gestul ăsta nespectaculos de a bea supă fierbinte dintr-un pahar de carton.
Facem, în sfârșit, la stânga pe Bulevard, eh, de aici știu sigur că nu mai e mult, deja se crapă de ziuă, porțiunea asta nici nu o mai țin minte, trecusem dimineață imediat după start pe acest drum, cu siguranță că e scurt. Doar că acum revin după 25 de ore de mers neîntrerupt și e tare frig, mă tot întreb și-i întreb și pe cei cu care ne mai vedem la orele astea de ce e atât de frig, mă așteptasem să fie răcoare, dar acum e frig de toamnă târzie, degeaba am trei straturi că trece frigul prin ele ca prin sită.
Nu mai pot nici alerga, încerc vreo cinci sute de metri o alergare care seamănă cu alergarea unui bătrân cu probleme grave la picioare, plămânii refuză să accepte aerul rece, se deschid doar un centimetru, picioarele mai mult se târâie pe pietrișul tare, Levi nici nu pornește în alergare fiindcă mersul normal nu înseamnă mai încet. Și totuși, Bulevardul nu se mai termină, avea dreptate Levi când zicea că mai avem 3,4 mile până la final, mie mi s-au părut la start 3-400, hai maxim 500 de metri.
Orașul nu se dă bătut, mai avem de traversat Bulevardul, să-i urcăm ultimele pante, încerc să-mi imaginez drumul în plină zi de vară, sigur e cald, nu e niciun copac pe margine, mi-ar fi prea cald. Până să termin de imaginat, iată o mașină și un domn lângă ea, o șosea asfaltată. Ne felicită, mai avem cam o milă până la finish. Cum? De aici nu mai poate fi atât, maxim jumătate de kilometru. Urcăm panta asfaltată și finishul nu se vede, doar două becuri roșii. Oare acolo să fie capătul, totuși?
Când m-am ridicat de pe scaunul din May Queen și am dat să ies din cort, m-a lovit în plin frigul. M-am întors repede înăuntru și l-am văzut pe Levi dându-și jos geaca. I-am spus, aproape îngrozit, că afară e tare frig, mai bine să și-o pună la loc. Apoi am ieșit amândoi în noapte, știam că de aici nu ne mai oprim până la final. Cât va dura? 3-4 ore? Eu zic că 3 sau poate sub 3, poate apuc să ajung sub 25 de ore și să iau “the big buckle”.
M-a și întrebat un voluntar calm în cort dacă vreau să încerc să ajung în două ore și patruzecișicinci de minute la finish ca să obțin catarama râvnită. I-am spus, la fel de calm, că nu mă interesează să forțez foarte tare, prefer să-mi menajez picioarele fiindcă bănuiesc că nu va fi ușor. De fapt, nu aveam ce menaja, în niciun caz nu puteam merge mai repede, umblatul devenise o chestie automată, privirea căuta cu ajutorul luminii reci a lanternei locul potrivit pentru a pune piciorul, stâng, drept, stâng, drept, pe forme care se repetau în diverse variante: pietre, rădăcini, denivelări, urcușuri, coborâșuri. Ore în șir.
Mă țin cu o mână de chinga de la rucsacul lui Levi, panta e abruptă, urcăm într-un ritm nebunesc mi se pare mie, încerc să nu mă las cu greutatea pe legătura dintre noi, forțez picioarele să țină ritmul, pieptul stă să mi se spargă. Nu mișc capul, nici privirea, minute în șir, văd doar picioarele lui Levi ridicându-se ritmic și urmăresc asta atent. Începe ploaia, punem gecile pe noi, apa începe să ni se prelingă pe față, vântul suflă cu furie, parcă apără cetatea pe care noi vrem să o cucerim, mai avem ceva de mers și urmărim o lumină roșie de lanternă din fața noastră care pare că nu vrea să se oprească, să-mi dea și mie o pauză de respirat. Levi vrea să depășească lumina roșie de parcă i-ar face rău, eu nu pot să fac altceva decât să-l urmez cuminte ca un câine ținut în lesă, legătura asta îmi dă siguranță, știu că nu rămân aici singur în noapte, obosit, înfrigurat.
Intru în zona punctului de alimentare, abia așteptam să revăd mulțimea de aici care te încarcă de energie, toți te aplaudă și te susțin de parcă ai fi vecinul lor. Ajung la locul știut și nu văd pe nimeni din cei care trebuiau să fie acolo, am un moment de panică, apoi îmi revin, îmi aduc aminte că este mâncare și la organizatori. Îi spun lui Patrick să-i cheme pe ai mei, să vină repede, am nevoie totuși de lanternă și geacă pentru noaptea care va urma.
În sfârșit, apar rând pe rând, mă apuc să mănânc, să mă schimb, să-mi iau cele necesare pentru partea cea mai grea a cursei. Știu drumul, dimineața tot pe aici am venit, dar acum va fi altfel, vor veni întunericul, oboseala, frigul și, probabil, voi face cu câteva ore mai mult. Dar, îl am pacer pe Levi. Încă nu e aici, aflăm că trebuie să apară imediat, decid să-l aștept, deși nu aș fi vrut să stau atât de mult în punctul ăsta de control.
Jumătate de oră e prea mult, simt că mi se răcesc mușchii, pe de altă parte pauza îmi dă ocazia să vorbesc cu familia și să visez că a doua zi va fi gata totul. Apare și Levi și plecăm emoționați, știm că ne așteaptă o aventură pe cinste. El o ia voinicește la deal, încerc să-l temperez, încerc să mă temperez pe mine, “ai grijă, Robert, mai sunt 60 de kilometri, o noapte întreagă”. Mergem bine, povestim, alergăm la vale, picioarele mă țin, vine întunericul, ne aprindem frontalele, intrăm pe drumurile late, apoi pe asfalt, apoi iarăși pe câmp. Până la 9 seara mi se pare inexplicabil de cald, deși e întuneric, sunt în tricou și nu mi-e frig. Apoi, după o curbă, parcă urcă un val de aer rece.
Sunt tot mai nervos, știam de la Ray că de la intersecție mai este o milă și jumătate până la Winfield și am deja sigur 2 mile făcute și sunt departe; întreb pe un alergător care vine din sens opus cât mai e, îmi spune 2 mile și jumătate…Cum?!? Nu se poate, apoi văd mașinile din parcare, e foarte mult până acolo, continui tot așa cu gândurile până când ajung jos, aici e jumătatea drumului. Încă nu au trecut 11 ore de la start, dar îmi făcusem deja planuri ca ajung în 10 ore și un pic, dar m-a dat peste cap bucata asta, o credeam mai scurtă. Noroc că îi văd pe Sorin și Patrick, vor veni amândoi cu mine înapoi peste Hope Pass.
Nu apuc să mă bucur la gândul că am făcut jumătate de drum, mănânc pe apucate ceva biscuiți sărați, beau un pahar de cola și în 5 minute ies din cort. Pe drum, îmi trece supărarea, băieții mă binedispun, coborârea ușoară din prima parte mă ia pe sus, pe val, după care mă dă de pământ urcarea foarte abruptă spre pas. Greu, tot mai greu, încep să mă lase puterile, gândul la orice gel sau baton îmi provoacă greață, nu mai pot mânca nimic. Nu știu cum am urcat, am oprit de câteva ori să-mi revină respirația, vremea era superbă, dar nu puteam să mă bucur de ea.
Dacă aș putea mânca ceva…am nevoie de ceva calorii, de combustibilul care să mă salte peste pas, nu mai e mult, dar totuși ce abrupt, uite-i pe cei care ajung acum ce departe sunt. Nu știu cum am trecut pasul, dar l-am trecut și apoi am tot jinduit după supa cu tăiței de la punctul de alimentare, imediat după pas. Îl sorb rapid, mă pun pe iarbă, prima oară când stau jos. Ce frumos ar fi să stau o ora aici, atmosfera e faină, tineri mulți, vreme ideală pentru o după amiază la munte, și la altitudine de vreo 3600 de metri. Uff, ce-aș mai sta. Și chiar atunci mă ridic, plecăm. Ajungem la râu, traversăm și iarăși mă gândesc ce frumos ar fi sa închei ziua aici, soarele încă nu a trecut de munți, e plăcut, cald, aș putea mânca ceva bun, aș bea o bere, l-aș ruga pe Patrick să-mi toarne o bere în cap după care aș intra cu picioarele în apele reci ale lacului să mă protejez de crampele de a doua zi. Alergăm ușor cu Patrick, cu pauze de mers pe câmpia dinaintea satului Twin Lakes. E liniște, câțiva alergători în față și în spate. Ar fi destul până aici, am deja 60 de mile în spinare.
Alarma sună urât de tot, e de la telefonul cumpărat aici, nu știam dinainte cum sună, dar sună crâncen, sunt transpirat de la somnul agitat și scurt. Avantajul sunetului ăsta e că m-a găurit în creier, a trebuit să mă ridic. Mă uit prin geamul mic și disting foarte prost umbrele pădurii de cerul instelat. Hmmm, sigur e frig afară. Cobor scările și mă pregătesc de plecare.
Mă sui în mașina lui Ray, e frig, dar acceptabil. Vorbim despre diverse în drumul spre start, e două noaptea. Încerc să-mi închipui în stânga mea munții pe care-i vom alerga azi și mâine, dus-întors. Văd câte o luminiță firavă la baza munților. Intrăm în oraș, parcăm. Mergem către start, lumea se adună. Suntem fotografiați, blițul aparatelor profesionale ne inundă creierii. Încă nu știu, asta ne trezește mai tare sau ne amorțește mai tare. Dau din mâini să mă încălzesc, nu e atât de frig, va fi bine. Totuși, înainte de start, cade bine să fim înghesuiți unul în altul câteva sute de alergători. Se simte căldura din noi, aerul e mai respirabil. Brusc, se cântă imnul american. Liniște deplină, emoție. Durează un minut, mă gândesc la ce ne așteaptă.
Probabil toți își imaginează ziua. Apoi, start, plecăm în întuneric, îl tăiem felii cu lanternele noastre deștepte, încercăm să nu forțăm, avem destul timp azi pentru a ne consuma energiile. Un pas după altul. Gata, povestea a început.
Robert Bălan: ”până la urmă, sunt un model tipic de alergător, am început acum vreo opt ani, câte 5 km/săptămână, apoi 2 x 5 km. Un prim semimaraton la Herculane și apoi maratoane diverse. Nu a trebuit să slabesc, a fost doar o bucurie de a face mișcare, apoi o ambiție să scot timpi tot mai buni, să vizitez locuri frumoase de la noi din țară și, mai apoi, din afară”.
Romanian
English