Norocul lui Alexandru Florea, bunicul meu, a fost că a alunecat pe o coajă de pepene pe un peron al gării din Galați. Două consecințe: piciorul drept nu i se mai flexa din genunchi; astfel n-a mai fost recrutat și a scăpat de război. A ajuns în Câmpulung Moldovenesc în 1940, și-a deschis un atelier de croitorie – „La Gălățeanu” și, în scurt timp, datorită unei jovialități și-a unei pofte de viață ieșite din comun s-a împrietenit cu întreg orașul.
Bunicul era un tip cochet. Își desena o aluniță pe obraz și își întărea cu creionul mustața tunsă scurt. Pentru fiecare ieșire în oraș se îmbrăca în costum iar cât a mai ținut magazinul, îi plăcea să meargă des la studioul fotografic și să se pozeze, patriarhal, cu inelul pe degetul mic, în mijlocul angajaților croitori. Pentru că era înnebunit de fotbal, sponsoriza echipa cu echipament făcut chiar de el în atelier, și de dragul aventurii pleca la meciurile în deplasare, prin satele din jur, cu căruța. Avea 35 de ani când a întâlnit-o pe bunica Anna, care avea 23. I-a spus că are 30, și câteva luni mai târziu s-au căsătorit.
Până la comuniști, Câmpulung era capitala județului cu același nume, din sudul Bucovinei, un oraș cu puternice comunități de evrei și nemți. La finalul războiului, întreaga comunitate germană a părăsit orașul, lăsând în urmă zeci de case, mobilate, și cu beciurile pline de mere.
Proaspăt însurat, bunicu’ Florică a făcut cum făcea toată lumea, a depus o cerere pentru una dintre casele lăsate în urmă de nemți. Însă nu pentru oricare casă. Ci pentru casa cu cea mai frumoasă priveliște din oraș. Nu conta că era pe versantul de munte unde iarna nu mai e soare de la prânz. Nu conta că la o ploaie mai zdravănă, pe stradă venea mereu o mică viitură. Pentru bunicul Alexandru conta doar principiul estetic. Priveliștea peste centrul orașului.
Mult mai târziu, de-a lungul anilor, „priveliștea” a fost invocată mereu în apărarea alegerii bunicului. Noi, urmașii, ne plângem: casa e pe deal, dealul e greu să-l urci cu plasele cu cumpărături în mână, dacă mai e nevoie de-o pâine seara, nimeni n-are chef să coboare și să urce dealul și-n plus, pentru ce-a fost nevoie de-o curte așa mare, la casă nu e ca la bloc, e mereu treabă în curte, la ce ne trebuie? Bunica, care a făcut 89 de ani în mai, zâmbește serenă peste toate bombănelile noastre și răspunde: „Da, dar și ce priveliște frumoasă avem…”
Am trăit multă vreme cu senzația că e o afirmație de necontestat, până când în vara asta, purtat de întâmplare, am ajuns să locuiesc în camera de la etaj a casei din Câmpulung. Am priveliștea la dispoziție zi și noapte. Cum e natural, m-am și apucat s-o pozez, gândindu-mă s-o trimit prietenilor, să mă fălesc cu moștenirea bucovineană.
Rezultatul e însă ciudat. În nici măcar o singură fotografie priveliștea nu pare a fi pe atât de spectaculoasă pe cât am fost convins mereu că e. Sunt sincer contrariat. Mă mai uit încă o dată pe poze, mă uit înapoi pe geam. Chiar așa, ce-i până la urmă special la priveliștea asta? Se văd bine cele trei „blocuri turn” din oraș, dealurile din față, chiar și clădirea începută acum trei ani și abandonată din lipsă de bani. Cam asta-i tot. Aș spune mai degrabă că locul are o poziție bună, perpendiculară pe centrul orașului.
Toată confuzia asta m-a făcut să mă gândesc la ansamblul lucrurilor pe care trebuie să ni le repetăm constant, ca să echilibrăm întrucâtva neajunsurile vieții, cum se spune. De exemplu, la mine în curte, să ne spunem că în ciuda dezavantajelor, casa are o priveliște splendidă.
Mi-ar plăcea să spun că e adevărat și să trimit prietenilor poze uimitoare. Dar oricât aș vrea s-o cred, nu e adevărat, iar priveliștea e mai degrabă o anecdotă bună a vremurilor cu bunicu.
Mi-ar plăcea să spun că de când m-am apucat de alergat, și se face anul îndată, m-am schimbat în bine. Mi-ar plăcea să spun că de când am început să alerg, n-am mai pierdut nopțile brambura și n-am mai fumat nici o țigară. Mi-ar plăcea să spun că sunt mai serios, și când mă uit în oglindă văd privirea oțelită a atleților din reclamele magazinelor de sport. Mi-ar plăcea să spun că determinarea și forța Gazelei mă inspiră mai mult decât mă fac invidios. Dar nu prea pot zice nimic din toate astea. Mi-ar plăcea măcar să spun că alerg.
Slavă Cerului, pot s-o spun: încă alerg. Douăzeci de kilometri pe săptămână, adunați cu grijă și chinuiți, dar sunt ai mei! Cred acum că alergatul e una dintre cele mai simple activități a cărei repetiție și a cărei prezență constantă mă fericește ca puține alte lucruri și-mi activează mereu, fără greș, tot pachetul de neurotransmițători din creier pe care, câteodată, îl mai numim și speranță. Mai mult ca oricând, îmi place să spun că alerg.
Stimați alergători, ne revedem la toamnă, cu încălzirea făcută pentru un set nou de corespondențe pe fugă, de pe digurile canalelor, din nopțile lungi și nedeslușite ale Copenhagei, unde mă voi afla pentru următorii doi ani. O vară frumoasă tuturor!
Bogdan Stamatin e redactor al site-ului de muzica www.wetpaper.ro și creator al serialului online “Important”, în care oameni obișnuiți răspund unei întrebări obișnuite: “Ce e important?”. Puteți urmări episoadele la adresa important-videoshow.tumblr.com și puteți susține proiectul pe facebook.com/important.videoshow.
Romanian
English
De citit, pe tema introducerii articolului:
http://sivers.org/horses
🙂
Cam lunga introducerea, dar faina ideea tratata la final.