Societate Organizată Sustenabil

Campionatele Mondiale de Atletism. Unde e România?

Alerg.ro septembrie 1, 2015

FacebookTwitterLinkedinPinterest

România a părăsit elita mondială a atletismului. Nici o medalie la Campionatele Mondiale de la Beijing, pe care l-am urmărit aproape zilnic în concediu. De ce?

[Adi Dohotaru]

Atleții români au prins la ediția chineză abia o finală prin veteranul Marian Oprea la triplu salt. În ritmul actual, ieșim din prima treime a clasamentului țărilor medaliate la mondialele de atletism din ultimele trei decenii.

Pentru cunoscătorii sportului românesc și în special ai atletismului, lipsa performanțelor de la Beijing nu este o surpriză. Am căutat în media știri și reflecții asupra acestei situații, dar am găsit prima știre despre mondialele de atletism după ce am numărat 50 (!) de știri despre fotbal în Gazeta Sporturilor (a Fotbalului, mai degrabă) și după alte câteva zeci de știri despre „sportul rege” din Pro Sport.

Trendul performanței este descendent de ani buni. Chiar și rezultatele postdecembriste se bazau pe investițiile din perioada comunistă atât în sportul de performanță, cât și în sportul de masă.

Bazele sportive au dispărut, cluburile s-au desființat, infrastructura publică pentru mișcare s-a diminuat considerabil în anii de jaf al avutului comun de după 1989. Școlile au renunțat la multe competiții sportive. Cluburile private astupă doar o parte din infrastructura anterioară și se adresează unor categorii urbane privilegiate, din orașele mari ale țării și cu venituri peste medie.

Fără sport de masă, mai important pentru sănătatea noastră civică și socială decât performanța atletică, nici sportul profesionist nu e posibil.

Chiar dacă sportul meu preferat e atletismul, iar recent am devenit cu echipa campion național la Campionatele Naționale de Alergare Montană (cu excepția primilor trei, restul eram la nivel de amatori în Vest), propunerile mele de revigorare a sportului românesc se îndreaptă spre toate sporturile individuale și de echipă. Apoi, am practicat și volei, fotbal la juniorii Universității Cluj (în echipă cu jucători care au ajuns apoi la națională), joc din când în când baschet și tenis de masă, iar dintre sporturile individuale în afară de alergare și trekking la munte, merg zilnic cu bicicleta și încerc să înot constant.

Actualul trend sportiv descendent în mai multe discipline nu este ireversibil, căci prin politici publice cu viziune putem crea cetățeni solidari, sănătoși, puternici și, da, căci sportul presupune pentru mine în primul rând gratuitate și joacă, mai fericiți. Nu propun doar investiții publice mai mari, ci și o schimbare de mentalitate asupra sportului, pentru o educație integrată, atât intelectuală, cât și fizică, amintind de principiile grecești ale kalokagathiei ori de cele coubertine (= de la Pierre de Coubertin, inițiator al Jocurilor Olimpice moderne), ale sportului de amatori. Miza e creșterea calității vieții prin astfel de măsuri relativ simple.

Decidenții în zona politică și a sportului fac uneori eroarea de a-și îndrepta atenția asupra sportului de performanță prin sprijinirea financiară a unor cluburi sau a infrastructurii de performanță. Deși e relevant ca statul să sprijine sportul de performanță,  fără o masă critică de practicanți și susținători ai mișcării, măsurile etatiste sunt puțin eficiente. Fără sport de masă nu se vor găsi talente și vârfuri pentru competițiile internaționale, dar e o relație de reciprocitate pentru că fără astfel de vârfuri nu vor fi încurajați doritorii de mișcare.

Propun câteva măsuri simple, pentru alții le reamintesc, fără a face o listă cu pretenții de a fi completă, prin care sportul de performanță se poate relansa în spațiul românesc având ca bază sportul de masă:

• Finanțarea școlilor pentru programe sportive de tip after school pentru a crea cluburi cu trei antrenamente săptămânale și obligativitatea participării la întreceri sportive atât pentru disciplinele individuale cât și pentru cele de echipă. Se pot invoca diverse modele de întreceri: de la vechile Daciade, la sistemul de competiții americane, între școli, nu atât între cluburi. O paranteză: țin minte reacția elevilor de la Colegiul George Coșbuc când s-a făcut careu cu olimpicii școlii. La materii mai serioase erau aplauze sporadice și politicoase, dar când a fost anunțată echipa de volei campioană națională au fost efectiv ovații, spre surprinderea directoarei care m-a întrebat câte goluri am dat. Sportul și muzica erau o legătură mai bună între noi, adolescenții, decât materiile clasice… nu e greu de ghicit de ce, căci erau spațiul nostru de libertate.

• Deschiderea curților școlilor în weekenduri, după-amiezele și în vacanțe pentru elevi, părinți, copii din cartier pentru sport organizat sau neorganizat. O minimă supraveghere a copiilor, în cazul în care se ridică probleme de securitate a copiilor sau a bunurilor școlii, se poate face prin camere video sau, mai bine, prin profesori, portari ori voluntari ai unor asociații de părinți din școli sau voluntari ai asociaților de locatari din preajma școlilor. La Cluj, unde am făcut această propunere, în ciuda unei minime receptivități, se invocau ulterior motive de siguranță pentru a interzice deschiderea școlilor, deși demonstram că spațiile de joacă se triplează efectiv din punct de vedere cantitativ. Fără a cunoaște bine situația în alte orașe din țară, căci ar merita un studiu aprofundat, doar în localități mici urbane și rurale am văzut ca terenurile de sport ale școlilor să fie lăsate „la liber” ca în perioada comunistă și începutul anilor 1990. Dar sunt spații unde nu există terenuri de închiriat de fotbal sau baschet private sau mici afaceri informale ale școlii.

• Socializarea actualei infrastructuri sportive publice sau private. Dacă un teren de fotbal dintr-o bază privată unde ora costă 100 de lei nu e ocupat, de ce să nu fie lăsați să se joace copii și adolescenți din cartier care nu își permit să închirieze terenul? Gândirea profitului pe termen scurt e eronată. Antreprenorii care i-ar lăsa pe copiii din cartiere să facă sport fac o investiție pe termen lung. Copiii care se bucură de gratuitățile „socialiste” de acum, pot deveni când sunt majori plătitori pentru o astfel de infrastructură, mai ales că gustul pentru sport se deprinde în timp. La fel, una din supărările mele este că Parcul Universității Babeș-Bolyai din Cluj are terenurile reabilitate într-un proiect de peste 7.5 milioane de euro închise și goale marea majoritate a timpului, deși copiii și locuitorii din cartierul Mănăștur s-ar putea bucura de mișcare când nu sunt folosite de studenți. Pornind de la aceste situații particulare, socializarea ar presupune democratizarea gestionării bazelor sportive prin propunerea unei administrări co-participative care să aibă în board în afară de patron / administrator și asociații de locatari, ONG-uri, alumni, voluntari etc, în general persoane interesate de accesarea unor bunuri care pot deveni mai publice.

• Legiferarea unui program de muncă săptămânal de 35 de ore, cu obligația ca celelalte 5 ore să fie dedicate sportului și mișcării. Nu îmi dau seama cum poate fi monitorizat eficient un astfel de sistem, dar cred că se pot găsi soluții, așa cum se întâmplă cu proiecte pilot în țări vestice unde angajaților li se cuantifică sportul ca parte a programului de lucru (de exemplu, cu un ceas pe zi de pedalat dus întors la lucru se acoperă cele 5 ore).

• Investiții mai mici și mai multe în infrastructura sportului de masă, nu în cea a sportului de performanță. De exemplu, la Cluj s-au investit aproape 50 de milioane de euro într-un stadion de 30.000 de locuri în loc să se extindă micuțul Parc Central al orașului. Media de spectatori pe meci s-a dovedit sub 2.000 de oameni, stadionul fiind în insolvență. La fel, s-au investit 16 milioane de euro într-o nouă sală polivalentă de peste 7.000 de locuri în condițiile în care apreciez media de spectatori la toate sporturile de echipă di oraș, masculin și feminin, ca fiind la o zecime din capacitate. O sală veche de 2.500-3.000 de locuri, suficientă ca și capacitate, există deja!

• Amenajarea de noi parcuri, baze sportive gratuite sau cu prețuri modice, infrastructură pietonală și ciclistă și spații publice pentru a echilibra dezvoltarea urbană neoliberală care caută profit rapid în dauna calității vieții în oraș și a unor cicluri investiționale lungi.

• Mens sana in corpore sano – Idealul educațional să devină, cu adevărat, dincolo de discursuri pioase, unul integrat, deopotrivă intelectual și corporal, astfel încât sportul la elevi să crească de la două la trei ore săptămânale, iar la studenți să fie obligatoriu pe parcursul studiilor, deși la opțiunea lor voluntară ce ramuri sportive preferă.

• Închiderea traficului auto în centrele orașelor în timpul weekendurilor, așa cum se întâmplă la Târgu Mureș ori București, unde în preajma Arcului de Triumf unde sunt răsfirate pe aleile devenite pietonale panouri de baschet, fileuri de volei, badminton, fotbal cu piciorul etc.

• Interzicerea fumatului în spațiile publice închise și deschise. Fumătorii (ca mine) putem fuma în spații private sau cu „dispense” speciale, ca timp carnavalesc, nu regulat, la festivaluri și evenimente publice.

Lista poate fi completată și îmbunătățită de fiecare dintre noi. Raportarea la Campionatele Mondiale de Atletism și propunerile de mai sus pentru măsuri publice mai generice în domeniul sănătății și mișcării nu e incidentală atâta timp cât disciplina atletică este pe drept considerată „Mama Sporturilor”. Fără bucuria mișcării, riscăm să devenim un popor și mai chircit de vremuri decât suntem acum. Mulți suntem deja  lipsiți de elasticitate și mobilitate, contractați în spațiile noastre private, în spatele gardurilor strâmte din interiorul spațiilor gospodărești, nepublice, pe care le-am clădit în ultimele decenii.

Acestea sunt gânduri care îmi vin constant când îmi vizitez orașul, Cluj-Napoca, și împrejurimile lui în alergare. În toate orașele prin care trec și dorm o noapte încerc să alerg prin ele. Le observ nu doar în tihnă, ci și în mișcare pe kilometri întregi cum își organizează revărsările de oameni. Dar corpurile nu sunt în flux, se împotmolesc, se buhăiesc, deși soluțiile alternative sunt la îndemână.

Articolul a fost publicat inițial pe Socialeast.ro.

Comments

comments