Societate Organizată Sustenabil

SOS: Unde e infrastructura pentru sport de masă?

Alerg.ro ianuarie 9, 2017

FacebookTwitterLinkedinPinterest

[Adi Dohotaru]

Jurnalul de alergare acoperă trei însemnări despre vacanța varșoviană în care am fost alături de soția mea, Ioana Mica, și fiul meu Matei. Am fost găzduiți de sora geamănă a Ioanei, Adriana Mica și de Mikolaj Pawlak, amândoi sociologi și alergători ca noi.

Rubrica mea se numește Societate Organizată Sustenabil, pe scurt SOS, pentru că pe de o parte notițele mele personale se doresc o bază pentru analize și politici mai largi pentru creșterea calității vieții în orașe, pe de altă parte trag un semnal de alarmă cu privire la situații negative, dar pe care le putem îmbunătăți prin conștientizare și reacție rapidă.

Capitala poloneză dintr-un fost stat comunist a constituit un exemplu bun de comparație cu alte orașe din România pe care le cunosc mai bine, precum Clujul ori Bucureștiul, un exemplu chiar mai ok decât țările vestice față de care suntem într-un decalaj mai mare.

Varşovia în mişcare

Sunt fericit. Sunt într-o odihnă activă, cu alergări zilnice cum nu am mai avut de când alergam ca junior. Sunt curios de istoria Poloniei şi a Varşoviei, iar Miku, cumnatul meu, sociolog de profesie, este ghidul în alergările noastre de dimineaţă. Discutăm despre urbanism, buget participativ, cercetare şi universităţi, despre Vistula care străbate oraşul şi natura urbană, mlăştinoasă din jurul râului, care adăposteşte păsări şi homeleşi.

La prima alergare, mergem spre un parc vechi, despre care Miku îmi spune că e „ca Cişmigiu”. Dar Łazienki Park, aflat înspre centru, are 76 de hectare (!) şi nu e din secolul XIX, ci din secolul XVII. Iniţial rezidenţă regală şi accesibil straturilor înalte din societate, după Primul Război Mondial devine parc public.

Chiar dacă e Crăciun, e plin de alergători, mai mulţi decât pietoni. În jurul nostru, veveriţe şi raţe, clădiri vechi pe care naziştii nu au reuşit să le distrugă. La întoarcere, în sectorul Mokotow, am trecut pe lângă aparate de gimnastică în aer liber care au fost realizate la propunerea cetăţenilor. Varşovienii au ales locaţiile în urma unui buget participativ, proces prin care cetăţenii decid priorităţile de investiţii şi reparaţii, pe o felie din buget. Lângă aparate este un loc de joacă bine gândit ca să acopere mai multe vârste şi gusturi. E îngrădit ca să protejeze copiii.

Spaţiul e realizat din fondurile cooperativei locative din care fac parte Miku şi Adriana, sora geamănă a Ioanei. Lipit de locul de joacă este curtea unei şcoli care, spre deosebire de România, permite accesul elevilor şi rezidenţilor după ore. Curtea are terenuri de baschet, de fotbal, pistă de alergare şi groapă cu nisip, dar şi alte locuri de joacă. În apropiere, sunt şi câteva loturi pentru grădinărit.

La a doua alergare, trecem printr-un campus al universităţii de agricultură şi medicină veterinară. Miku ştie de activismul meu pentru un urbanism anti-segregare, pentru un oraş în flux, fără obstacolele care ne îngrădesc accesul în spaţii publice şi verzi. Puţină lume conştientizează că, în Cluj, ceea ce e cel mai mare parc al oraşului, Parcul Babeş, este înconjurat de garduri în loc de porţi, iar accesul e condiţionat de o taxă, ceea ce reduce semnificativ afluxul pietonal atât în parc cât şi între cartierele Mănăştur şi Grigorescu.

Cum jumătate din parc a fost donat de municipalitate în perioada interbelică la preţul simbolic de 1 leu pe an, UBB ar trebui să vină cu o politică similară de deschidere şi taxare şi să returneze ceea ce a primit de la oraş. La fel, campusul USAMV din Cluj este închis pentru cetăţeni. În schimb, în campusul similar din Varşovia n-am văzut niciun portar, erau mai multe porţi, oameni care îşi plimbau câini, spaţii verzi care aşteptau o vreme mai bună ca să fie folosite. Erau şi alţii care făceau jogging pentru că nu e ca în Cluj unde portarii îţi interzic accesul în campus, aşa cum mi s-a întâmplat odată, împreuă fiind cu cu Zsolt Kovacs, pentru că administraţiei i se părea straniu că sunt oameni care aleargă.

La a treia fugă, cel mai mult mi-a plăcut să discutăm despre mlaştinile pe sute de hectare care sunt în preajma râului şi opresc apa să inunde oraşul. Lângă mlaştini şi râu sunt şi câteva canale şi e plăcut să ne mişcăm în preajma lor. Suprafeţele sunt bune pentru picior. Putem opta pentru asfalt, pământ sau iarbă. Prefer pământul şi iarba pentru că mă energizează, amintesc de alergările mele desculţe. Aerul e umed, proaspăt, vremea călduţă pentru perioada asta a anului. Plouă mărunt şi bate vântul, iar corpul meu stresat de campanie se detensionează, iar mintea se relaxează. Trupul devine mai uşor şi curge domol pe apă.

O parte a mlaştinii în zona Siekierki a primit statutul de rezervaţie urbană pentru diversitatea păsărilor existente. Nu sunt drumuri amenajate, doar cărări improvizate de pământ. Am putea avea şi noi, la Cluj, o astfel de rezervaţie urbană, în zona mlaştinii, a pepinierei şi a ultimelor două lacuri de lângă Selgros, printr-o amenajare minim intruzivă de care am pomenit cu campania SOS Lacurile Gheorgheni. Amici de la Societatea Ornitologilor din România mi-au spus că are cea mai mare biodiversitate din oraş, păsări atât de felurite găsindu-se doar în anumite părţi ale Someşului. Trebuie doar ca primarul Boc să îşi respecte angajamentul de a amenaja cel mai mare parc al oraşului şi să răscumpere sau să-i exproprieze pe proprietarii privaţi care vor să construiască în acest habitat.

Respir adânc, yoga în alergare, închid ochii câteva clipe, apoi îi deschid şi privesc cu mai mult optimism spre viitor.

Mokotow și amintirea unui oraș-grădină

La 10 minute distanţă de locuinţa Adrianei şi a lui Miku e Parcul Arcadia de 11 hectare, aproape cât Parcul Central al Clujului. Facem de patru ori un tur al parcului. Alergăm pe pământ, la marginea apei şi a stufărişului. În afară de pământ, unele alei sunt cu pietriş, altele cu asfalt, câteva din caldarâm. Lipit de parc e un mic palat, transformat în muzeu cu sculpturi din perioade diferite. Miku îmi spune că în curtea muzeului, pe peluză, au loc concerte de muzică clasică, dar şi contemporană.

Mi-i imaginez pe iarbă pe petrecăreţi, m-aş opri din mişcare şi aş lenevi împleticit cu ei, cu un coş cu mâncare, vin şi fructe. Statuia lui Bacchus cu struguri în gură să ne păstorească.

Prin parc, discutăm politică şi urbanism, in special despre districtul Mokotow de peste 200.000 de locuitori.

La întoarcere, alergăm pe străduţe cu case şi veveriţe care trec liniștite strada, în vecinătatea grădinilor familiale care se întind pe sute de hectare!

Vreau să pătrundem în ele. Sunt ca în poveşti. Căsuţe de lemn, loturi îngrijite cu pomi fructiferi, cam multe peluze în ultimii ani în loc de răsaduri, garduri mici, simbolice. Intrăm în grădina mătuşii lui Miku. Nu are mai mult de vreo 150 de metri pătraţi, are un copac prăbuşit în mijlocul ei şi e lăsat aşa. Copacii prăbuşiţi susţin de zece ori mai multă viaţă la firul ierbii decât un copac erect. La marginea grădinii, frunzele sunt păstrate pentru compost. O căsuţă cochetă e lângă gard şi poarta e lăsată deschisă. Aleile dintre grădini sunt din pământ şi iarbă.

Faţă de România unde s-a privatizat cam tot, aceste spaţii semi-publice sunt fascinante. Ele sunt un contrast mişto şi în raport cu blocurile noi din jur, cu macaralele care strabat cerul în destule părţi din Mokotow. Grădinile sunt din perioada comunistă şi sunt închiriate de Asociaţia grădinarilor către membrii ei. Membrii nu le pot vinde, nu le pot transforma în zone de locuit, dar se pot transmite către familie dacă sunt membri ai asociaţiei copiii. Informal se mai închiriază de către membrii grădinile şi către prieteni.

Aleile sunt la liber, poate intra oricine şi am o senzaţie de reculegere şi lentoare tihnită, chiar şi în alergare, în contrast cu vuietul îndepărtat al bulevardului plin de maşini în viteză.

Ne apropiem de casă şi alergăm pe bulevardul larg, cu piste de biciclete. În urma creării infrastructurii pentru ciclism şi oferirii unui serviciu gratuit de către municipalitate, numărul de ciclişti a crescut zilnci cu aproximativ 5%, în lunile călduroase. La Cluj, studiul PMUD arată, corect bănuiesc, că sunt doar 0,2% ciclişti care folosesc în fiecare zi bicicleta, deşi gradul de dezirabilitate e mult mai mare, dar nu se manifestă din cauza lipsei unei infrastructuri pe măsură.

Închei alergarea cu gustul burjui al grădinilor pe care le vad rodind în toiul iernii.

Cum putem depăși decalajul?

După Revelion, alerg dimineața târziu cu Adriana și Miku pe bulevardele largi ale Varșoviei. Sunt bulevarde cu piste de biclete, iarbă și copaci, trotuare late și parcuri în jur, ca într-o rețea de spații verzi. Trecem pe lângă un bloc părăsit aparținând personalului sovietic, înconjurat de ziduri groase și înalte, apoi pe lângă ambasada rusă. Ambasada are cel mai înalt gard pe care l-am văzut în capitala polonă, de vreo patru metri. Arată vizibil calitatea proastă a relațiilor dintre ruși și polonezi, care se observă și în discuțiile de zi cu zi. Văd garduri mai mici, dar mai multe și în RO, așa că ce spune asta despre noi?

Alergăm pe lângă cabinetul prim-ministrului și aici sunt protestatari de sute de zile lângă clădire. La fel și la Seim. Trecem special ca să ne solidarizăm simbolic cu acești oameni care și-au petrecut revelionul în corturi și dubițe ca să demonstreze împotriva guvernului autoritar PiS, care a limitat independența Curții Constituționale, a criminalizat avortul, a limitat autonomia în media publică, a sistat finanțările pentru asociațiile considerate prea progresiste ori liberale, a înlesnit politicile anti-mediu șamd.

Ne întoarcem pe lângă un canal care are cărări strâmte și pe pământ pentru alergători. Mi-ar plăcea să văd și astfel de amenajări subtile și informale și la noi, să ne reîntoarcem orașele cu fața la apă și să ne spălăm de griji și păcate doar privind-o și meditând în preajma ei. În preajma noastră sunt alergători care ne salută cu „cześć” fără să ne cunoaștem, așa cum ne salutăm și la noi, dar numai când ne întâlnim pe drumuri de munte ori prin pădure.

Infrastructura îndeamnă polonezii la mișcare. Nu e vorba doar de parcurile unde găsesc lume în alergare.

În alergările varșoviene am trecut și pe lângă locuri de joacă pentru toate vârstele, de la copii îndemnați să se joace în nisip și să se cațere în corzi, până la tineri care au teren sintetic gratuit pentru fotbal. Rezultatele sportive s-au văzut în timp. De exemplu, la fotbal. Echipele din prima divizie au fost obligate să întrețină 7-8 grupe de juniori încă de acum un deceniu, iar spații gratuite pentru sport au apărut peste tot în urma investițiilor municipalităților. În plus, nu doar că sunt deschise curțile școlilor pentru mișcare în weekenduri, după-amiaza sau în vacanță, dar există aplicații digitale care te îndeamnă să suni la poliție dacă nu le găsești deschise și servicii pentru persoanele care vor să facă mișcare mai organizat în curți.

Observ decalajul dintre noi și ei și mă întreb cum ne putem organiza ca să îl diminuăm prin politici publice de calitate. Pe scurt, cred că sănătatea ar trebui gândită mult mai mult ca prevenție. Ministerul și direcțiile județene de sport, dar și primăriile, să îndrepte resursele puține spre sportul de masă în loc de performanță. Iar fondurile pentru transport ar trebui să dezvolte o componentă mai puternică pentru mobilitatea sustenabilă, cu coridoare pietonale și cicliste în marile orașe.

Comments

comments