Omul aleargă, putem spune, de la Adam și Eva încoace. Și tot cam de atunci putem spune că a fost atent la cum să evite problemele cauzate de accidentări.
În secolul al III e.n. , sofistul atenian Philostratos , în complexul său tratat ”Gymnastikos” (Despre gimnastică), nu doar relata despre Olimpiadele grecești și despre întrecerile atletice în general ci și prefigura considerațiile moderne asupra practicii prevenției sportive. Câteva secole mai târziu, doctorul (în accepțiunea acelor timpuri) Hipocrat încerca să pătrundă în intimitatea fenomenelor care se petrec înăuntrul complicatei mașinării umane, în timpul efortului .
Se poate spune așadar că există un lung istoric al studiilor asupra practicii efortului fizic, inclusiv a alergării. Toate acestea arată că performanțele se îmbunătățesc, individual de la un caz la altul, numai printr-o activitate psihometrică de limită, implicând din partea atletului un efort maxim de viteză, forță , rezistență, capacitate de concentrare în condiții de stres.
Numai că, în contextul creșterii solicitărilor intense, apropiate de limitele funcționale ale organismului, cresc și riscurile de accidentare sau de îmbolnăvire a atletului. Nimeni nu își dorește asta, dar cam așa se întâmplă.
În acest caz apare ca fundamentală activitatea de prevenție, de depistare a cauzelor și mecanismelor de producere a accidentelor sportive.
Accidentările sunt determinate de o mulțime de cauze, începând cu tipul suprafeței pe care se aleargă, starea mediului, a echipamentului, dar desigur și în funcție de vârstă, sex sau de ”IQ-ul” (citește aplicabilitatea) programului de antrenament urmat.
Cunoașterea și înțelegerea cauzelor care au determinat accidentarea permit găsirea celor mai bune soluții de prevenție în producerea traumatismului.
Cauzele pot fi dependente sau independente de noi, alergătorii. Vom încerca să le prezentăm succint în continuare.
Cauze dependente
#1 Un dezechilibru electrolitic al organismului, prin concentrația redusă de calciu, magneziu, potasiu, fier. Acest dezechilibru este cauză a crampelor, întinderilor sau a rupturilor musculare dar și a scăderii capacității de rezistență la efort.
#2 Variații anatomice ale organismului , precum pronația excesivă a tălpii piciorului, diferențe de lungime între membrele inferioare, postura incorectă în alergare, încălțări uzate. Toate acestea pot determina un dezechilibru postural, corpul căutând să restabilească un nou centru de greutate ceea ce poate duce la traumatisme ale articulațiilor genunchilor și ale coloanei vertebrale.
#3 Flexibilitatea redusă a mușchilor, tendoanelor, ligamentelor sau capsulelor articulare, în absența încălzirii. Determină întinderi și rupturi musculare.
#4 Exces de masă corporală în raport cu talia (înălțimea). Determină traumatisme de suprasolicitare și distrugere a genunchilor și coloanei vertebrale.
#5 Vârsta. Câteva exemple: rezistența de rupere a mușchilor la copii este de două ori mai mare decât în cazul adulților. Aparatul cardiovascular și sistemul articular la persoanele ce au trecut de 50 de ani sunt, de asemenea, mai expuse îmbolnăvirilor sau accidentărilor.
#6 Sexul. În general, două treimi din persoanele cu traumatisme cauzate de alergare sunt bărbați, deși implicarea în fenomenul alergării este aproximativ egală între cele două sexe. O explicație constă în faptul că bărbații au o tendință mai mare de a-și împinge limitele către extrem.
#7 Lipsa autocontrolului. Accidentări apar când nu ești suficient de concentrat pe alergare în timpul antrenamentului sau competiției. Dar și când nu ești bine pregătit psihic, când nu-ți cunoști limitele. De reținut: talentul nu poate substitui pregătirea fizică.
#8 Erori de antrenament. Asta poate însemna volum și intensitate excesivă a alergărilor, schimbări bruște ale tehnicilor de antrenament, suprasolicitare, refacere necorespunzătoare, tehnică greșită, încălzire inadecvată (de reținut: încălzirea chimică nu substituie încălzirea fizică). Toate acestea pot determina traumatisme musculare (crampe , întinderi, rupturi) și articulare (entorse).
Cauze independente
#1 Condițiile climaterice, mai exact când se face brusc trecerea de la la cald la frig, sau invers. Întâi, să reținem că adaptarea organismului la căldură, pentru a fi capabil de un efort intens, durează cam trei săptămâni. La frig, cam o săptămână.
Temperatura ridicată duce la deshidratare care va induce incapacitatea corpului de a-și autoregla temperatura, ajungându-se astfel la hipertermie. În acest caz funcționarea creierului, a sistemului cardio-vascular sunt afectate, putându-se ajunge la incapacitea de a continua efortul fizic sau la pierderea cunoștinței (chiar moarte).
Căldura influențează în mod negativ capacitatea de a alerga, prin creșterea vâscozității sângelui, îngroșarea acestuia, ceea ce duce la scăderea capacității sângelui de a transporta oxigen și alți nutrienți consumați în contracția musculară. Implicit, scade și capacitatea de eliminare a deșeurilor rezultate.
Pe de altă parte, temperatura scăzută determină reducerea forței musculare și, în prezența unei umidități ridicate, duce la scăderea elasticității musculare.
#2 Suprafața de alergare. Calitatea tipului de teren pe care se aleargă, duritatea, elasticitatea, profilul acestuia dar și schimbarea bruscă a suprafeței de contact, toate acestea pot determina accidentări la nivelul articulațiilor și al mușchilor.
#3 Echipament neconform. Aici amintim: încălțările neadaptate compoziției și profilului terenului unde se aleargă (poate fi asfalt, zonă montană, câmp) ce determină leziuni ale genunchilor, gleznei și chiar incapacitatea de a duce până la final cursa. Totodată, încălțările noi, netestate înainte de concurs pot determina flictene la degetele de la picioare sau la călcâi, inducând o scădere a capacității de a alerga.
#4 Îmbrăcămintea neadaptată condițiilor atmosferice. Dacă e cald și ești îmbrăcat prea gros, organismul elimină mai greu transpirația și se poate ajunge la supraîncălzire. Dacă, dimpotrivă, e frig afară și ești îmbrăcat prea subțire se poate ajunge la șoc termic, manifestat prin slăbiciune extremă, cefalee, confuzie, greață, colaps sau stare de inconștiență. Atenție și la protejarea părților corpului care pierd cel mai ușor căldura, respectiv vârful capului, gâtul, degetele, încheietura mâinii, gleznele. Neprotejarea lor adecvată crește riscul de apariție a crampelor musculare, duce la scăderea forței musculare și la degerături.
#5 Medicația eronată. Folosirea abuzivă, în exces, a antalgicelor (analgezicelor) determină modificări simptomatologice: corpul, creierul se obișnuiesc cu durerea și nu mai semnalează excesele, ceea ce poate duce la traumatisme necontrolate ale genunchilor sau la rupturi musculare. Pe de altă parte, folosirea substanțelor dopante determină leziuni ale ligamentelor, tendoane, dereglări ale aparatului cardiovascular, modificări ale reflexelor, tulburări neuropsihice. Asta fără să mai vorbim de aspectele etice.
#6 Cofeina consumata în exces. Determină migrene, anxietate, aritmie cardiacă și, la un consum pe porție mai mare de 150 – 200 miligrame pe kilogram/corp, este letală.
Acum, în încheiere, nu îmi rămâne decât să reamintesc o constatare bine cunoscută: este mai ușor să previi o boală decât să o vindeci. Lucrul este valabil și în cazul evitării apariției traumatismelor cauzate de alergare.
Cristian Ungureanu este licențiat în atletism și are un master de Fitness și estetică corporală la Facultatea de Educație Fizică și Sport, Universitatea ”A. I. Cuza”, Iași
Romanian
English